În prefață, filosoful Kurtz spune că i s-a întărit ,,credința’’ în teza sa: oamenii sunt ispitiți de transcendență, de transcenderea lumii lor. Alături de alți cercetători, el a studiat vindecătorii miraculoși la care mulți apelează pentru bolile lor, iar el s-a convins că este vorba de ,,autoamăgire și credulitate’’, că abia se poate vorbi de ceva precum efectul placebo în cazul unor ameliorări ale bolilor psihosomatice. Oamenii predispuși amăgirii cred în forțe transcendente, care le-ar ameliora afecțiunile. În fața eșecurilor tratamentelor standard, ,,științifice’’, în fața birocrației, corupției, deficiențelor de comunicare cu bolnavul, poate fi învinovățit bolnavul că apelează la vindecători ,,miraculoși’’? I se pot atribui pacientului: nerăbdarea de a se vindeca, dorința puternică de a se întoarce la viața anterioară îmbolnăvirii, înclinația spre miraculos. Dar între credința lui Kurtz în ispita transcendenței și credințele altor ,,vindecați miraculos’’, pe cine să creadă un bolnav? Pe filosoful cvasi-sceptic și umanist, care îi spune că cedează ispitei transcendenței și șarlatanilor sau pe cei care îi relatează ,,minunile’’? Eu dacă aș fi în locul bolnavului l-aș trimite la dracu’ pe filosof, dracu’ care se află numai în lumea din care nu vrea să iasă Kurtz prin ispita transcendenței. Ca adio i-aș spune că este doar un parțial sceptic, un cvasi-sceptic, pentru că un sceptic total nu are credințe și convingeri, așa cum filosoful Kurtz are cu privire la cum oamenii creduli cad pradă ispitei transcendenței.
Cedăm ispitei transcendenței din nevoia noastră de a crede într-o altă lume chiar când este vorba de OZN-uri, extratereștri etc. Erupția de relatări despre întâlniri de gradul III este un alt motiv de întărire a credinței lui Kurtz în nevoia omului de a cădea pradă ispitei transcendenței. Este justificată suspiciunea că transcendența apare motorizat, mecanizat, fiindcă lumea omului s-a tehnicizat iar luminile nu mai sunt ale îngerilor, ci ale mașinilor zburătoare, monștrii nu mai se bat cu sfinții, doar se plimbă cu navele spațiale. Următoarea etapă firească va fi când transcendența se va gigitaliza și ea, ispitind pe mai departe mintea omului. Se remarcăm că filosoful menține ,,posibilitatea…extraordinară’’ a existenței extratereștrilor: să fii cedat un pic ispitei cvasi-scepticul, ispită travestită în ,,până când este verificată și demonstrată’’. Dacă nu-i verificată și demonstrată după atâtea cazuri, așa cum transcendența nu este verificată și demonstrată, de ce să mai admit această posibilitate de o importanță extraordinară? Doar că proiectez sursa lor în univers și nu dincolo de el? Că ar avea o sursă ,,naturală’’, că ar fi ca o transcendență imanentă universului? Sigur filosoful a auzit de transcendență imanentă…
Ultimul motiv de întărire a credinței lui Kurtz este acela că sistemele atee, ,,științifice’’, comuniste, din URSS, China ori Cuba nu au suprimat misticul, religiosul, paranormalul, magicul, dimpotrivă par să fie mai puternice ca un fel de reacție la ispitirea spre utopia socialisto-comunisto-atee. Se pare că astfel de ispitiri pentru lumi egale, fraterne, nu înlătură ispita transcendenței în formele amintite. Aproape că-i pare rău filosofului Kurtz de un astfel de eșec, dacă sistemele represive n-au scos întunericul medieval din capetele proletarilor, dacă n-au alungat ispita retrogradă și reactivă, cum ar putea reuși niște cvasi-sceptici umaniști seculariști? Sceptic, umanist secularist, așa se cataloghează Kurtz. Dar speranța nu-i pierdută: ispita transcendenței în țările occidentale pare mai redusă decât la reacționarii din Estul comunist. Cu timpul cine știe, după atâta occidentalizare și egalizare vom păși pe calea progresistă a iluminării mundane renunțând la ispitele transcendente.
Motive ale faptului că ne lăsăm ispitiți de transcendență: insatisfacția față de lumea aceasta, prea mică și îngustă pentru unii, căutarea misterelor, frica de moarte, de disoluție, de efemerul distructiv, apoi că există o parte în noi care este mistică, dependentă de un dincolo etc. Cu atâtea explicații să mai vorbești de ispită înseamnă doar a face filosofie sau psihologie, transcendența apare aproape inevitabilă, imanentă existenței noastre, cum spune și neurologul Newberg.
Kurtz spune că speranțele Renașterii și Iluminismului de a depăși religia și toate ispitele transcendenței nu s-au realizat, au apărut ,,religii ideologice virulente’’ adică fascismul și ,,marxism-leninismul de sorginte stalinistă’’. Adică celelalte marxism-leninisme nu au fost religii virulente: genocidul și desființarea orașelor la Pol Pot, maoismul, exterminarea dușmanilor Revoluției începută de Lenin, republicile socialiste africane susținute de blocul comunist…? Ceea ce evită să discute Kurtz este faptul că ,,ateismul științific’’ a dus la exterminări, lagăre și deportări și, mai mult, socialismul-comunist a reușit să mintă și să ducă de nas oameni cu ,,inteligență critică’’, această inteligență critică fiind un soi de idol al secolului XX, idol despre care vom vorbi analizând o carte a lui Sesardic. Kurtz pare și el dus în eroare de idolul inteligenței critice la care se închină propunând ,,umanismul secular’’ ca alternativă la ,,religia iluziei și mântuirii’’, mimând scepticismul ca o cale a deschiderii și intrării în orizontul umanismului secular. Kurtz pare uneori că simulează o discuție critic-sceptică pentru a propune umanismul secular, încă un umanism secular alături de cel marxist, ce-și propusese să arate calea proletariatului eliberat de opiumul religiei, înlocuindu-l cu beția unei transcendențe imanente în lume: societatea fără clase și inegalități.
De altfel, profesorul universitar Kurtz, criticând necruțător falimentul filosofiei datorită căsătoriei ei cu educația formală din universități, își enumeră maeștrii, iar printre ei este Marx, un maestru trădat de discipolii, ce au făcut din filosofia lui o religie de stat. Era de la sine înțeles că maestrul trebuie salvat cumva, așa încât filosofia marxistă nu are legătură cu eșecul trădătorilor, precum Stalin. Se spune că Pyrrhon a trecut indiferent pe lângă maestrul său neajutându-l să iasă din mocirlă, iar maestrul l-a lăudat pe ,,scepticul’’ Pyrrhon pentru ataraxia și adiaforia sa. Kurtz vrea însă să-și scoată maestrul Marx din mocirlă: el spune că ,,unii sceptici au observat că marxismul revoluționar are toate semnele unei religii ideologice’’, aceștia se tem că această ideologie marxistă cu iz religios va cuprinde lumea, iar oamenii se vor închina noilor idoli ai acestei religii (de fapt, avem deja idoli: copilul-idol, idolii-minoritari, idolul egalitate în toate etc.). Este Kurtz printre acei ,,unii sceptici’’? Venerația pentru maestrul său Marx, căzut în mocirla eșecului sistemelor comuniste, l-ar face să-l salveze? Sau poate crede, ca alți marxiști, că de fapt adversarii și discipolii înguști la minte l-au băgat în groapa cu noroi și sânge a istoriei? Kurtz observă că ,,două ideologii seculare, marxismul și umanismul democratic, concurează pentru loialitatea oamenilor ca filozofii globale alternative’’ întrebându-se dacă astfel de filozofii sau alte perspective vor depăși ispita transcendenței. Însă atrage atenția că o religie globală, seculară, o religie a omenirii poate repeta gulagurile fascismului și ,,stalinism-leninismului’’. Remarcăm lipsa ,,comunismului’’, ,,marxismului’’ și a ,,umanismului’’ din temerea și reamintirea atrocităților gulagului. Nu ,,umanismul marxist’’ a stat la baza credinței revoluționarilor de a schimba lumea și de a distruge ispita transcendenței? Kurtz spune că marxismul este o religie când se crede într-o utopie comunistă și când în societățile totalitare sunt venerați ca niște sfinți, Marx și Lenin, și că este ,,într-un fel…adevărată’’ aderența oamenilor la marxism ca ,,sistem ideologic cvasireligios’’ pentru că oamenii au avut nevoie să înlocuiască prăbușirea religiilor cu noi ,,mituri și fantezii’’. Așa cum această nevoie a fost satisfăcută, cel puțin parțial, și cu fenomene paranormale, ufologie, culte noi etc.
Dacă există această nevoie de mituri și fantezii, ce mit vrea să ne servească Kurtz? Fantezia unui scepticism parțial purificator de iluzii, pentru a ne conduce la mitul umanismului secular? Kurtz susținând un scepticism relativ, este un zetetic aproximativ. Dacă ar fi fost un sceptic și un căutător fără capăt fie ar fi tăcut ajungând la apatheia indiferentă la cunoașterile concurente, fie ar fi păstrat practica sceptică a lui ,,orice enunțare își are opusul’’ sau ,,nu-i mai mult un lucru decât altul’’ (vezi Diogene Laertios, ,,Despre viețile și doctrinele filosofilor’’, 1963, pp. 302-305). Critica sceptică a lui Kurtz se folosește mai mult de o anumită modalitate a scepticilor de a contesta dogme și adevăruri. Dar el ajunge un dogmatic când predică un umanism secularist: ,,umanismul secular este o alternativă la religiile iluziei și mântuirii’’. Apoi Kurtz devine sceptic: spune că nu respinge dogmatic afirmațiile despre transcendență și își pune întrebarea dacă umanismul secular poate fi un substitut semnificativ pentru iluziile religiilor.
După 500 de pagini de critică a religiilor vechi și noi, filosoful, neispitit de transcendență, se întreabă dacă nu este cumva periculos să distrugi iluziile religioase legate de Moise, Isus sau Mahomed, odată eliminați acești agenți patogeni ,,am putea fi deschiși la noi infecții mai virulente’’. Am amintit deja infecțiile, de care încă umanitatea suferă. Imunitatea poate fi construită prin centre diferite de gândire și cercetare care să lupte cu forțele economice, politice, religioase, ideologice, ce vâră iluzii în capetele seci ale oamenilor. ,,Ridicarea nivelului de inteligență’’ este un scop primordial, dar dificil de realizat din cauza mass-mediei ce oferă distracție, manipulare și îndoctrinare (ideologică, politică, religioasă, economică). Din acest punct de vedere, rațiunea și curajul iluminist de a gândi și de a acționa independent, pe care le susține Kurtz, par zadarnice, dar nu neînsemnate cu totul în lupta cu îndoctrinarea și manipularea. Chiar și un scepticism relativ și oprit în niște dogme pare mai bun decât expunerea la a deveni muppets-ul mass-mediei, idioțeniilor cu caru’ de pe rețelele de prostificare.
O prostie pseudo-sceptică este să afirmi că ,,omenirea a depășit nevoia’’ de religie ca factor util moral și social. Cunoaște oare cvasi-scepticul Kurtz nevoile omenirii formate din 8 miliarde de indivizi, nevoi legate de socializare și de a fi morali? Sau este doar perspectiva umanisto-marxistă de a institui un anumit tip de socializare sau de morală? Astfel de afirmații mărginite nu pot fi privite decât ca enunțuri propagandistico-ideologice.
El spune că ,,obiceiurile sociale înrădăcinate’’ și ,,autoritățile religioase’’ sunt piedici în calea ,,progresului uman’’, pentru ,,reforma morală necesară’’, ,,pentru aplicarea inteligenței critice’’…oh, avem așadar un reformator moral, un schimbător progresist, care crede într-o sfântă transformare morală eliberatoare de tradiții vetuste, înapoiate, retrograde, la naiba cu ele, la fel cu toate autoritățile religioase, toate trebuie doborâte de critica umanismului secularist. Am mai văzut astfel de revoluții, de stânga și de dreapta, Kurtz le știe prea bine. Și el știe prea bine că prin această predică umanist-seculară, demnă de un amvon sau de agora, se află departe de ,,scepticism’’.
Dar nu-i de mirare pentru un autor ce îl include pe unul ca Sartre în lista scepticilor (desigur pentru că era ateu), Sartre ce justifica gulagurile necesare marelui sistem comunist eliberator, Sartre omul cu carnet de Partid Comunist, uitându-și ,,scepticismul’’ când era invitat de onoare în URSS: așa îmi este încă o dată clar că discipolul lui Marx, Kurtz, nu știe prea multe despre sceptici. Sau are în vedere doar un soi de empirism sceptic ca la Hume, dar nu cu exagerările lui. Kurtz critică exagerările scepticiste ale lui Hume, ca fiind nihiliste, el susținând un ,,scepticism selectiv’’, adică o gândire împănată și împăunată cu fragmente sceptice. Însă nici măcar acest cvasi-scepticism de paradă găsit la Kurtz nu se potrivește cu prostia marxistă din capul lui Sartre, prostie raportată doar la lumea ,,empirică’’ creată de comuniștii sovietici, când vizitatorii ,,vedeau’’ transformarea trucată măreț din țările socialiste.
Critica ,,sceptică’’ a lui Kurtz este un răspuns la întrebarea pe care filosoful o ridică nedumerit: de ce oamenii sunt încă religioși când avem știința, tehnica, trăim atât de bine etc.? Răspunsul meu la întrebare este: pentru că demersul critic asupra religiei este atât de plin de platitudini, de banalități repetate de secole, atât de lipsit de creativitate și de invenție, critica religiei este atât de simplă, mai simplă ca religia, atât de ignorantă, mai ignorantă decât religia, atâtea banalități ,,sceptice’’ îngrămădite în sute de pagini, mai banale decât argumentele din teodicee sau supozițiile credincioșilor.
Pentru cine a citit critica religiei de la iluminiștii și materialiștii precum Voltaire sau d’Holbach până la Feuerbach, Nietzsche, Freud, Onfray sau pe cei 4 călăreți ai Apocalipsei (Dawkins, Dennett, Hitchens, Harris), pentru acest cititor atent nu este nimic nou sub soare în critica lui Kurtz. Nu numai credința, ,,iraționalitatea’’, ,,afectivitatea’’ sunt de vină pentru înclinația omului spre religie în continuarea acestor vremuri atât de pline de progres, ci și critica neconvingătoare.
Să amintesc câteva mostre de critică kurtziană. Moise: mag, preot, rege, îi ucide pe rebelii lui Core, nu se știe cum au fost arși 250 de oameni cu mantii și tăvi cu tămâie, dar erau ușor inflamabili. Moise îl ucide pe Aaron fratele său lăsându-l pe un munte. Moise îi ține pe evrei în stare nomadă tocmai pentru a-i controla mai ușor. Prepelițele aterizează obosite în oaze, mana este ceva precum semințele unor plante din oaze. Uciderea madianitelor din porunca lui Moise, madianite ce-i seduseseră pe luptătorii evrei, uciderea copiilor masculi madianiți, păstrarea doar a virginelor madianite, politica de exterminare a lui Moise, ,,invazia evreiască a Canaanului nu diferă de masacrul nazist’’, concluzionează Kurtz. Dacă nu ar fi fost Holocaustul, iudaismul s-ar fi topit în timp în societățile secularizate din Vest, amintirea persecuțiilor a deșteptat un atașament necritic față de etnicitatea evreiască, deși evreii nu sunt o etnie clar identificabilă fiind o amestecătură ca și celelalte etnii. Mitul poporului ales este cauza alienării și nevrozei multor evrei.
Isus, și el un magician, având o inițiere șamanică manifestată în înfruntările lui cu demonii, martorii oculari, ca și la procese, sunt inducători în eroare, Kurtz face trimiteri la studiile legate de suspecți și de procese, pentru a aduce îndoiala că memoria martorilor oculari este fidelă, dimpotrivă, amintirile sunt exagerate, falsificate etc. De aceea miracolele lui Isus sunt exagerări sau nu sunt înțelese cauzele naturale ori sunt acte magice ori vindecări psihosomatice apărute pentru că vindecătorul este crezut că are astfel de puteri tămăduitoare. Reversul: când oamenii nu au încredere în medici…Kurtz face trimitere la Talmud și la Celsus pentru a susține că Isus era acuzat că învățase magie și vrăjitorie în Egipt. În plus, Isus era psihotic, exasperant pentru autoritățile care l-au răstignit, într-o lume mai bună, cum este a noastră, locul lui era la psihiatrie.
Tot după Talmud și Celsus, originea lui Isus este o legătură ascunsă dintre Maria și un soldat roman numit Pantera. Referitor la înviere, Kurtz reia supoziții precum cea că Isus nu murise când fusese îngropat sau a fost o autoamăgire în masă ori pur și simplu Isus nu a existat și nici învierea lui.
Mahomed suferea de o tulburare fiziologică, posibil de convulsii epileptico-astatice, halucinații, el a fost jefuitor de caravane dimpreună cu credincioșii lui, purtând bătălii cu tribul jefuit. Măcelărind un trib evreiesc, a ordonat, ca Moise, uciderea tuturor bărbaților, iar femeile și copiii au fost vânduți ca sclavi sau au fost făcuți sclavi, Mahomed luându-și pentru el pe Reihana. Mahomed a făcut carieră de cuceritor, cerând tribut învinșilor și predicând supunerea față de Dumnezeu. Când Aisha a rămas singură și a fost văzută că mergea alături de un bărbat, bărbații i-au cerut profetului să-și pedepsească soția pentru adulter. Supărat, Mahomed a căzut în transă și a revelat că acuzațiile de adulter trebuie însoțite de 4 martori. Aisha a scăpat. Mahomed a văzut-o îmbrăcată sumar pe Zaynam, soția dată în căsătorie fiului său adoptiv, Zayd. Tulburat de frumusețea ei, prin divorțul benevol al fiului adoptiv și prin revelația divină în sura 33:38 profetul nu păcătuiește când Allah rânduiește o căsătorie cu nora Zaynab. Nu există dovezi rezonabile că Allah există, că Mahomed a avut revelații sau că există viața de după moarte cu Paradisul promis musulmanilor, concluzionează Kurtz. Cerința de supunere provoacă ștergerea individualității, împiedică crearea principiilor și valorilor autonome bazate pe rațiune, așa cum vrea umanistul secular.
Se observă că în cazul lui Mahomed, nefiind un vindecător sau făcător de minuni, critica este mai mult morală, spre deosebire de critica ,,magiei’’ și ,,vrăjitoriilor’’ celor doi evrei. De existența lui Mahomed nu se îndoiește, dar în tradiția criticii materialiste și marxiste care vede manipulări și fantasmagorii peste tot, un soi de proiectare continuă asupra celorlalți a propriei fantasmări și manipulări, Kurtz are îndoieli cu privire la existența lui Moise și Isus: niște manipulatori inventatori de fantasmagorii (poate) i-au inventat.
Ne întrebăm cine inventează mai mult: cel care se îndoiește, chipurile rațional, proiectând fantasmagorii și manipulări în capetele celorlalți sau anonimii manipulatori inventatori de Moise sau de Isus? Făcând o tentativă eronată logic de a deriva de la studiul asupra lui Joseph Smith, William Miller sau Ellen White concluzii, care chipurile ar fi valabile și pentru alți întemeietori de religii, observăm că filosoful Kurtz a învățat bine de la maestrul său Marx cum să privească religiile: la fel, egal.
La fel, când vorbește despre Dumnezeu, în ,,opinia sa’’, divinul este efectul ,,dorinței emoționale de a atinge permanența’’, descărcare a pasiunii pentru eternitate, de a transcende haosul, pericolul, adversitatea, speranța pentru o lume ideală. ,,Fixați pe imaginea tatălui’’ căutăm în Dumnezeu un călăuzitor în viața amenințată de nimic și de moarte. Adică o psihologie filozofică, un amestec de Feurbach și Freud, tatăl călăuzitor al fiului cel mare Kurtz, nimicitorul de ispite transcendente. Nimicitorul Kurtz, călăuzit de papa Freud, ca ,,ateu sceptic’’, spune: ,,Dumnezeu nu există…a venera o astfel de ființă este greșit. Rugăciunea este doar o reacție psihologică la problemele…nu suntem auziți de nimeni’’. Dacă un sceptic face astfel de afirmații, care depășesc cu mult sfera cunoașterii noastre, contestabile și moralizatoare (,,este greșit’’-formulare întâlnită și în catehismele religioase), atunci Kurtz doar jonglează cu acest termen pentru a-și atribui o calitate pe care nu o are decât cel mult parțial. Că este ,,ateu’’, da, o arată cu prisosință prin dogmatismul enunțurilor în oglindă cu dogmatismul teistului. La fel, ca omul religios, se vede un eliberator, un transformator care după ce a nimicit toate ispitele, ne dă răspunsul la ce rămâne după ,,purificarea’’ de ispite: pietatea naturală față de univers. Apoi începe ,,ateistul sceptic’’ să pună întrebări despre Dumnezeu și să ne spună răspunsurile pe care le intuim dinainte la un ateist dogmatic, care se face că este un sceptic, ce pune întrebări și nu obține decât răspunsuri deschise interogării.
După ce demontează paranormalul și impostura din jurul lui, ne amintește spusa lui Schopenhauer ce-a devenit bun comun: moartea și frica de ea ne-au împins să cădem pradă ispitei transcendenței. Urmând pe socialistul Russell plictisit de ideea unei vieți eterne unde ar cânta în cinstea Domnului, Kurtz spune că dincolo, în paradis, oamenii ar fi supărați că nu mai au vinul, mâncarea, sexul, jocul de cărți sau dezbaterile intelectuale. În ultima privință Socrate l-ar fi contrazis, maestrul din Atena așteptând să treacă dincolo unde va întâlni atâția oameni de valoare cu care să discute.
În privința NDE, Kurtz le critică considerându-le o încercare de restabilire a identității în apropierea morții, prin fantezii amestecate cu realități, ca în stările dintre vis și veghe: cu alte cuvinte prin relația cu transcendența omul creează lumi imaginare pentru a-și salva identitatea amenințată de moarte. De unde această fantezie debordantă în NDE și aruncarea înspre altă lume? Probabil Kurtz ar răspunde tot prin gânduri plate: ,,salvarea identității’’, ,,imaginația creatoare’’, ,,ispita transcendenței’’. Ca și în cazul diversității revelațiilor religioase, Kurtz critica diferențele din NDE ca fiind determinate cultural. Nu știm de ce transcendența ispititoare ar trebui să vie una și să zdrobească ,,identitatea’’ omului cu aceleași manifestări. Poate această supoziție o fi vreo axiomă a lui Kurtz.
Apoi el face o inducția slabă cu privire la NDE: 3 subiecți care au avut NDE au avut și după aceea ,,experiențe extracorporale’’, deci ,,la mijloc se află un proces psihologic’’, nu o părăsire a corpului. Să pleci de la 3 cazuri și să tragi astfel de concluzii poate fi doar ca să umpli o pagină, nicidecum să cunoști ceva despre NDE, care sunt multe, diverse, să nu mai socotim cazurile despre care oamenii nu vorbesc. De ce? Pentru că nu sunt crezuți, pentru că mari ,,atei sceptici’’ precum Kurtz le reduc la imagini hipnagogice, la ,,procese psihologice’’ și la alte explicații banale. Poate fi socotită cartea lui Kurtz o propagandă ateist umanist seculară care banalizează experiențele, ce au efecte profunde asupra celor care le-au trăit? Mai ales că majoritatea devine mai spirituală după NDE. O carte, ca a lui Kurtz ateul cvasi-sceptic, ce ar oferi acestei majorități? O nouă abordare veridică a experiențelor trăite ambalată cu propagandă umanist seculară? O spiritualitate alternativă prin ,,pietatea naturală’’?
Cei care nu cred în viața de apoi pot avea o conștiință morală independentă, ,,un angajament față de dreptatea socială sau bunăstarea speciilor’’, transcendența fiind în aceste idealuri, ce fac o lume mai bună, adică idealuri stângiste: marxiste (dreptatea socială) și ecologiste (bunăstarea speciilor).
După ce se distrează pe seama oamenilor care s-au identificat cu același horoscop, care de fapt era horoscopul unui criminal în serie, Kurtz termină ufologia sau religia erei spațiale cu: ,,ufologia este mitologia erei spațiale…este produsul imaginației creative’’, în loc de îngeri avem extratereștri și nave spațiale, o explicație care nu este o noutate.
,,Ispita transcendenței este antiștiințifică’’: când nu avem certitudini despre explicații cauzale, mai bine practicăm agnosticismul sau suspendarea judecății, spune Kurtz. De ce oare nu și-a suspendat judecata mai devreme? Pentru că oricum nu a oferit decât opiniile lui incerte, care repetă critici deja formulate. Dacă este o ispita a transcendenței avem și o ispita a reducționismului a toate și tot la ce este ,,natural’’, ,,mundan’’, la imanența lumii noastre? Adică tocmai ce susține și opinează Kurtz în sute de pagini. Avem și ispita de a repudia ispitirile transcendenței, pentru că ne ajung incertitudinile din această lume abia cunoscută? Spre deosebire de Kurtz, care s-a făcut că judecă pentru a-și expune opiniile peste 500 de pagini, eu nu voi răspunde, îmi suspend acum judecata.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Paul Kurtz, Ispita transcendenței: o critică a religiei și a paranormalului, trad. Ines Simionescu, Humanitas, București, 2021, pp. 17-29, 56, 60, 164, 171, 174, 180-183, 193-200, 204, 224, 226, 231-233, 245, 249, 251, 260, 262, 267-268, 270-275, 277-278, 285, 319, 325, 330, 374-376, 464, 472, 477-478, 484-485, 500, 514, 538-540, 547-548, 553-555, 557-558, 560.
