O poveste de secol XIX a filologului Ernest Renan despre “viața lui Iisus”

‘‘Dacă Iisus ar reveni printre noi, el ar recunoaște ca discipoli nu pe cei care pretind că-l cuprind în întregime în câteva fraze din catehism, ci pe cei care lucrează pentru a-l continua’’(pp. 278-279). Să fie această credință dinspre sfârșitul cărții, una de autojustificare? Probabil anticipând scandalizarea multor credincioși declarați, și nu numai, din cauza cărții lui? Specialistul în limbi orientale și călătorul Ernest Renan  vrea să povestească viața unui om, a unui om extraordinar, dar a unui om, viață contopită în istoria, în geografia locului și a timpului lui Iisus. Pe cât se poate. Deși rezonează cu obiectul studiului său(vezi citatul de la sfârșit), povestea tinde să aibă, și reușește să aibă, un mod pozitivist de tratare istorică și filologică cât mai obiectivă pe cât posibil. Multe reconstrucții sunt discutabile, dar constituie o bună lectură în jurul vieții unui om, a Evangheliilor, a ceea se s-a întâmplat acum două milenii în Galileea, Ierusalim și ținuturile vecine.

Geografia nașterii unei religii: din natură înspre marele oraș

Lui Iisus nu-i plăceau orașele mari, el a predicat îndeosebi în sate sau mici orașe. În Ierusalim prejudecata precum: ‚‚poate ieși ceva bun din Galileea?‘‘, provenită din Scripturi, era înrădăcinată în mulți. Între ziduri, imaginația și dragostea lui Iisus erau stânjenite. Religia adevărată nu poate ieși din învălmășeala orașelor, ci din liniștea câmpiilor și munților, nu din Ierusalim, ci din întinderile Galileii(pp. 34, 207). În fața construcțiilor impunătoare din Ierusalim, Iisus profețește că nu va rămâne piatră peste piatră, admirând bunătatea bietei văduve, ce-și aducea darul din sărăcia ei la magnificul templu(pp. 207-208). Bunăvoința lui Iisus este încadrată într-o pastorală delicioasă, într-un mediu îmbătător al câmpiei din Galileea cu vii și smochini, cu grădini cu rodii și nuci, cu vin bun băut la ospețe și sărbători, cu covoare de flori colorate primăvara, cu ciocârlii moțate, cu broaște țestoase mici și mierle albastre.

Galileea i se pare surâzătoare, idilică și fermecătoare lui Renan, în timp ce ținutul învecinat Ierusalimului este trist. Veselia și bucuria vor face parte însă din împărăția cerurilor(pp. 33-36). Descrierile geografice impregnate de imaginația și simțirea lui Renan sunt un plus al cărții. Renan probabil a măsurat cu pasul său și al animalului de tracțiune, distanțele parcurse de Iisus cândva. ‘‘Calea pe care o urma de obicei Iisus în aceste călătorii era aceea urmată și astăzi, prin Ginea și Sihem. Între Sihem și Ierusalim ea este foarte tristă. Dar vecinătatea vechilor sanctuare din Silo și Bethel, pe lângă care treci, țin sufletul treaz. Ain-el-Haraime, ultima escală, e un loc melancolic și încântător, și puține impresii o egalează pe cea care-o ai, oprindu-te acolo pentru popasul de noapte. Valea e strâmtă și întunecoasă; o apă neagră iese din stâncile săpate de mormintele…’’(p. 36).

În aceste călătorii i s-a revelat lui Iisus că ‘‘munții, marea, cerul azuriu, câmpiile întinse din zare’’ sunt ‘‘simbolul adevărat, umbra străvezie a unei lumi nevăzute și a unui cer nou’’(p. 26).

Istoria locurilor

Multele istorii preluate din Flavius Josephus sunt prilej pentru a face speculații în ce privește originea unor vorbe ale lui Iisus. De exemplu, vorba cu dinarul(dați Cezarului…) poate proveni de la răscoala lui Iuda Gaulonitul. Acesta urma lui Sadok, un fariseu ce susținea că orice impozit este nelegiuit și că banul din vistierie este ban furat, iar dinarul dat Cezarului este o nelegiuire, stăpân fiind doar Dumnezeu. Probabil eșecul revoltei a fost încă un motiv pentru conceperea unei alte împărății și altei izbăviri(pp. 29-31, 72-73).

Familia

Îndemnul de a lăsa familia și posesiunile pentru a-i urma, discipolii săi priviți ca familia sa ar proveni dintr-o ruptură cu familia. Renan susține că pe lângă verii care i-au fost discipoli, Iisus ar fi avut frați ce i-ar fi stat împotrivă. De altfel Maria este în umbră în cartea lui Renan(pp. 7-8, 20).

Afinitățile

Ca și Paul Johnson, autorul vede un suflet liric la Iisus atras de psalmi, de poezia religioasă a lor, de cartea exaltatului Daniel, de visele lui Isaia și a urmașului acestuia. Iisus era mai puțin atras de Lege, de cărțile cu legile precum Deuteronomul. Natura surâzătoare și grandioasă fiind singura educație a lui Iisus(pp. 12, 16).

Minunile și învierea

Minunile sunt tratate un pic neclar. Pe de o parte ele sunt considerate faptele unui taumaturg, pe de altă parte înfăptuirile unui om care știa să aducă pacea și liniștea unor oameni zbuciumați prin vorbe și purtare, fapte ce au devenit legendare. Fiind vorba de boli nervoase ori de origine nelămurită, ele erau potolite de prezența lui Iisus. Minunile sale sunt minuni de lecuire prin mijloace religioase. Dar mulți oameni erau considerați bolnavi, nebuni, posedați, doar pentru că aveau unele ciudățenii. Blândețea lui Iisus le aducea liniștea acestor spirite cu ciudățenii și purtări neobișnuite(pp. 97, 175-177). Asupra învierii Renan păstrează tăcerea, învierea fiind posteritatea din care autorul face parte, această posteritate ce se transformă în umbra lui Iisus.

Ioan Botezătorul

Imitatio Christi a fost precedată de o imitatio Ioannes. Plecând de la trimiterea ucenicilor de Ioan, închis în temniță, către Iisus, ca să-l întrebe, dacă el este Mesia, Renan se îndoiește că Ioan credea că Iisus era cel pe care profetul îl aștepta. Unii ucenici botezători nu i-au urmat lui Iisus constituind se pare propria religie un timp. Oricum Iisus a învățat de la Ioan, din predicile și acțiunile proorocului în mijlocul mulțimilor(pp. 62-63, 69, 132-133, 138-139).

Interludiu lirico-geografic

‘‘…la ieșirea Iordanului aproape de Tariheia…câmpii îmbătătoare, unde valurile se pierd în lunci cu iarbă și flori. Râul Ain-Tabiga formează un mic golfuleț, plin de scoici frumoase. Stoluri de păsări înotătoare acoperă lacul. Orizontul este orbitor de luminos. Apele, de un albastru ceresc, adânc încrustate printre stâncile arzătoare, par, când sunt privite din înaltul munților Safed, ca o cupă cu fundul de aur.’’(p. 90).

‘‘Predica lui era dulce, suavă și plină de mireasma câmpurilor. El iubea florile și scotea din ele lecțiile cele mai încântătoare. Păsările cerului, marea, munții, jocurile copiilor treceau pe rând în pildele sale’’(p. 109).

Femeile și ospitalitatea

Ca și Paul Johnson, Renan observa susținerea lor, unele femei bogate sprijinindu-i misiunea(p. 97). Fără deschiderea femeilor, fără sprijinul cald, fără ospitalitatea exagerată față de străinii apostoli predicatori ai venirii împărăției, azi, în lipsa ospitalității, nu ar fi posibilă nașterea religiei ce se înfăptuia prin aceste atitudini(p. 188).

 Împărăția lui Dumnezeu

Inspirat de cartea lui Daniel cu împărățiile ce vor fi urmate de una veșnică a sfinților, Iisus predică despre împărăția dinlăuntrul omului. Renan crede că paradisul ar fi fost deja pe pământ dacă oamenii ar fi depășit mediocra bunătate în care se zbat până acum. Iubirea și bunătatea excesivă predicate de Iisus au depășit mereu egoismul nostru neputincios în a construi această împărăție(pp. 43-46). Și totuși Renan nu-și pierde speranța într-o transformare.

Împărăția lui Dumnezeu pentru orice lume posibilă

Prin voința și poezia sufletului, poate să creeze orice om adevărata împărăție a lui Dumnezeu(p. 131). Lângă puțul lui Iacob, întâlnind-o pe femeia samariteană, Iisus îi spune că nu Ierusalimul sau muntele samaritenilor fac adevărată închinarea, ci închinarea în spirit și în adevăr, preaslăvindu-l oriunde pe Tată. Acesta este cultul religiei veșnice, absolute, iar dacă alte planete ar avea religie, ea nu s-ar deosebi de cea proclamată de Iisus.

Cuvintele lui Iisus sunt scântei în noaptea întunecată a lumii, abia puțini s-au putut deprinde cu ele în 1800 de ani. Dar scânteile vor deveni lumina zilei, trecând prin toate greșelile, omenirea va reveni la aceste cuvinte, ca o expresie nemuritoare a credinței. Împărăția lui Dumnezeu îl face pe om rege și poet, datorită  convertirii omului prin iubire, prin bunătatea față de oricine, față de cei săraci, umili, slabi. Visul lui Iisus al unei împărății divine l-a întărit în lupta sa împotriva suferințelor și morții. Religia sa este fără altare, fără preoți, fără ceremonii(pp. 131, 163, 180-182).

Revoluțiile, consumerismul și împărăția lui Dumnezeu

‘‘În zilele noastre…Iisus nu are urmași mai adevărați decât pe acei care-l tăgăduiesc’’(p. 184) căci revoluțiile sociale vor o împărăție divină, dar printr-un materialism grosolan. Așa este fericirea obștească obținută prin măsuri economice și politice(de aici statul bunăstării și consumerismul din zilele noastre), dar și socialismul. Dar toate vor fi nerodnice căci nu au principiul: ’’pentru a stăpâni pământul, trebuie să renunți la el’’(p. 185).

Condamnarea

Manipularea mulțimii care a cerut eliberarea lui Barabas este un punct comun cu Johnson. Mai mult nu mai este o contradicție între intrarea triumfală în Ierusalim a lui Iisus și cererea mulțimilor să fie crucificat. Cei care îl primiseră cu ovații erau de fapt în majoritate galileeni, ce-i cunoșteau activitatea și veniseră în Ierusalim să sărbătorească Paștele(p. 233). Condamnarea este prin puterea civilă, o condamnare din rațiuni religioase, dar și politice (e drept ca un om să moară pentru popor, decât să piară poporul…), devize ale celor conservatori, ale celor care vor ‘‘ordinea’’.

Și este un prim act de condamnare dintr-un șir lung, inclusiv în lumea creștină, unde regi au condamnat oameni la moarte datorită clerului fanatic, deși puteau să n-o facă. Dar din slăbiciune, din temeri o fac, precum Pilat pârât deja la Roma de evrei, alegând condamnarea lui Iisus. Renan consideră puterea civilă slabă, dar nu vinovată. La fel cum Iisus nu este vinovat că multe puteri creștine l-au conceput ca un ’’Moloh, lacom de carne arsă’’(rugurile).

Creștinismul a urmat Pentateuhul, un cod al terorii religioase, și în loc de a-i prigoni pe evrei, el ar fi trebuit să înlăture regimul, ce omoară oameni din intoleranțe religioase (pp. 223-227, 259-262).

Iuda

Renan încearcă să înțeleagă motivele apostolului trădător. Bazându-se în special pe Evanghelia după Ioan, Renan detectează o poveste de rivalitate și de invidie între Ioan și Iuda, pentru că evanghelistul îl face pe Iuda de la început hoț și necredincios(In 12.6). Poate zgârcenia, poate amorul propriu să-l fi determinat pe Iuda, amor propriu rănit de observația lui Iisus, când Iuda critică irosirea cupei cu parfum turnată pe picioarele lui Iisus de către o femeie. Sau poate Iuda apostolul a fost ucis de Iuda administratorul banilor(pp. 231-232, 238-239).

Grijania

Pâinea și vinul, porunca iubirii între prieteni până la jertfă, ca semn al discipolatului, de la ultima masă, s-au petrecut nu de Paște, ci dinainte de Paștele evreilor(pp. 242-243).

Vinul răstignitului și posca soldatului

Iisus refuză vinul la crucificare(de fapt pe un T), vin dat răstignitului pentru a-l ameți și a suporta mai bine răstignirea. Oțetul și apa întinse pe burete, când i s-a făcut sete pe cruce, erau din posca pe care o beau soldații(pp. 266-267)

Critica lui Nietzsche și eroismul lui Iisus

Nietzsche îl considera pe Renan o paiață în psihologie pentru că Renan îl consideră pe Iisus erou. Eroul este ceva neevanghelic, nu luptă, neîmpotrivirea la rău este sensul contrar eroismului. De asemenea, pe bună dreptate, conceptul de spirit, n-are sens în lumea lui Iisus(Nietzsche, Antichristul, p. 41).

Renan îl consideră erou pe Iisus și eroismul său este dat de lupta cu sine în primul rând. Un erou ce avea o însuflețire și o energie liberă de condițiile noastre politicoase, de educația ce ne rafinează dar ne micșorează individualitatea. Renan nu vrea totuși să continue legendele unor timpuri eroice, fiind o eroare. Dar Iisus este vârf al măreției umane prin lupta câștigată asupra sieși, printr-un ’’exces de voință eroică’’ cucerind cerul, rupând legăturile cu familia, cu lumea și grija ei pământească, el trăind doar pentru Părintele său(pp. 280-281, 284).

Iisus este eroul fără de seamăn al pătimirilor, întemeietorul conștiinței libere, model de mângâiere și de întărire al celor suferinzi. Printr-o pornire eroică el s-a crezut atotputernic încât toate: cerul, pământul, natura, nebunia, boala și moartea au fost uneltele lui(p. 236).

Apropierea dintre Nietzsche și Renan: singurul creștin și critica creștinismului

Cunoscuta vorbă a lui Nietzsche: ’’a existat doar un creștin și el a murit pe cruce’’(Antichristul, p. 52) se apropie de critica lui Renan la adresa creștinismul încă de la origini, începând cu discipolii pe care-i consideră prea mediocri pentru Iisus, aceștia crezând că-l înalță, l-au coborât pe Iisus cu mediocritatea relatărilor despre el(pp. 282, 284).

De asemenea, doctrina creștină închisă în simboluri ce au timpul lor, părinții greci pornind creștinismul pe calea unor discuții metafizice copilărești, scolasticii și creștinii cu putere(regi, papi sau episcopi), aceștia au fost cei mai puțin creștini(pp. 274-275, 278).

Iisus nu este întemeietorul  unor dogme, de aceea nu a scris, dar crearea împărăției divine este posibilă în interiorul fiecăruia, când puterea din interior nu devine dominație în exterior, ci dobândirea libertății. Vorbind în termenii idealismului de secol XIX, Renan îl vede pe Isus un idealist, proclamând împărăția spiritului și a libertății, la care poate adera oricine. El este întemeietorul religiei absolute, în timp ce Biserica are doar epocile și fazele ei(pp. 275-278, 282).

Reînvierea prin posteritate

Renan încearcă să ofere o biografie cuprinzătoare, sperând poate că este unul dintre cei pe care Iisus i-ar accepta la o reîntoarcere în lume sau poate biografia lui este o greșeală prin care oamenii trebuie să treacă, una dintre toate greșelile, pe care trebuie să le încercăm până când va fi construită împărăția divină.

Sau oare nu-i încă o mediocritate, ca a apostolilor și a multor creștini, încercarea de a-l ridica pe Iisus altfel, prin această poveste despre viața lui? O ridicare care-l coboară pe Iisus, așa cum Renan a socotit în cazul discipolilor.

Poate textul următor ne va răspunde:

’’Odihnește-te acum în mărirea ta, nobil învățător. Opera ta e îndeplinită, divinitatea ta este întemeiată. De acum înainte, în afara atingerilor omenești, vei privi din înalta pace dumnezeiască, la urmările faptelor tale. Cu prețul câtorva ceasuri de suferință, care nu au atins nici măcar marele tău suflet, ți-ai cumpărat cea mai desăvârșită nemurire. Pentru mii de ani, lumea se va înălța prin tine! Steag al contrazicerilor noastre, tu vei fi semnul în jurul căruia se va da cea mai înflăcărată bătălie. De o mie de ori mai viu, de o mie de ori mai iubit de la moartea ta, decât în timpul trecerii tale pe pământ, vei deveni în așa fel piatra unghiulară a omenirii, încât a smulge numele tău din această lume ar însemna să o zgudui din temelii.

Între tine și Dumnezeu nu se va mai face nici o deosebire. Învingător desăvârșit al morții, ia-ți în stăpânire împărăția, în care te vor urma, pe calea împărătească pe care tu ai tras-o, secole de divinizatori’’(pp. 270-271).

Ernest Renan

Articol de Cătălin Spătaru

Surse:

Ernest Renan, Viața lui Isus, trad. de J. Leonard, AMB, București, 1991

Friedrich Nietzsche, Antichristul, trad. de Vasile Muscă, Apostrof, Cluj-Napoca, 1996

surse poze: printrecarti.ro;  openlibrary.org; wikipedia.org

Lasă un răspuns