Giovanni Reale îndemnându-ne către ,,Înțelepciunea antică’’ pe noi cei supuși celor 10 măști ale nihilismului

Îndemnurile mele sunt medicamente utile, nu vindecă bubele, dar le împiedică să se întindă, spune Seneca. Ele sunt îndemnuri pentru bubele sufletului, suflet fără de care omul nu poate fi întru totul sănătos. Are omul doar trupul sănătos? E doar un nebun ce delirează. Pentru sufletul său bolnav, mângâierile filosofiei au fost cele care l-au sculat pe Seneca din patul unde bolea.

Reale vrea să readucă înțelepciunea antică în cenușa prezentului, dar sclipirile filosofiei cărora Seneca le datorează viața, nu sunt decât scântei în cenușa lumii contemporane. Astfel își socotește cartea și eforturile Giovanni Reale.

Nihilismul este sursa relelor din prezent, susține Reale, pe urma lui Nietzsche. Depășirea nihilismului prin redobândirea voinței creatoare de valori sau prin recuperarea unor valori, ar necesita o revoluție spirituală. Greu de întreprins când vrem să fim scutiți de predici despre libertate, valori și creație, când vrem televizor și hamburger, cum spunea Huxley, adică pâine și distracții, anticul panem et circenses mereu actual (pp. 12-15). Având ca origine nihilismul, Reale enumeră zece măști ale nihilismului în epoca noastră. Să le dăm jos prin câteva idei.

 

Încătușarea rațiunii în scientism

Într-adevăr citind cărți de știință, uneori pare că autorii nici nu-și dau seama că fac filosofie, prezentând-o drept știință. Un autor important, pentru Reale, citat de mai multe ori, este Konrad Lorenz, cartea lui Lorenz despre cele 8 păcate ale civilizației întâlnindu-se în anumite puncte cu critica lui Reale.

Scientismul pentru Lorenz ar fi convingerea că numai științele naturii cu metodele sale, constând în cantități și măsuri, ar putea exprima realitatea, apărând astfel pericolul pierderii contactului cu lumea vieții, cu concretețea ei (pp. 35-36).

Chiar dacă rolul metafizicii a fost recuperat odată cu Popper, Kuhn, Feyerabend, rațiunea științifică rămâne cea mai importantă.

Reale prin Aristotel distinge metafizica, studiind ființa ca ființă, de științele, ce studiază un domeniu al ființei, diferența fiind în primul rând dată de obiectul studiat, încât metoda și logica părților nu pot fi extinse la ‘‘întreg’’, adică la ființa ca ființă. La fel, ar fi dogmatică extinderea metafizicii cu logica ei la domeniile ființei studiate de științe (pp. 52-53). După Popper metafizica rămâne ca regulatoare, justificând practica științifică, omul neputându-se lipsi de interogațiile de bază, când cercetează o parte a realității (pp. 57-58).

saggezza-antica-390

 

Ideologismul și uitarea adevărului

Minciuna este puterea, spune Nietzsche, fiind necesar ca ceva să fie considerat adevărat, nu să fie adevărat. Și dacă Nietzsche era consecvent în a arăta iluziile și limitele perspectivelor, ideologia marxistă a făcut din cei care gândesc ideologi de serviciu, oameni care striveau faptele prin idei, conforme ideologiei clasei victorioase.

Cel care gândește nu mai caută înțelepciunea, lucrurile frumoase care sunt cele mai grele, adevărul ca acel ceva care nu mai este ascuns. Fiind aghiotantul ideologiei, el nu are adevăr, ființa lui este doar devenire, căci orice existent are atât adevăr câtă ființă are, spune Aristotel. Iar ideologiile, chiar mai durabile decât indivizii, zdrobindu-le viețile în torentul devenirii, ideologiile totuși se zdrobesc în fața lucrurilor, a ființei și adevărului ei, crede Reale.

Nietzsche a făcut din ființă devenire eternă, iar nihilismul, încarnat în ideologii, falsifică realitatea, zdrobește realitatea și oamenii, el putând fi oprit doar de adevărul ființei, de întoarcerea la filosofie ca artă de a trăi, de a fi (pp. 59-63, 67-71, 74).

 

Productivismul tehnologic și bunăstarea materială, ca surogat al fericirii

Visul paradisului terestru este concretizat în tehnologizare, în planificare a vieții și a lumii noastre, dar paradisul terestru nu ne face fericiți, în el fericirea are drept surogat bunăstarea materială, la care milioane de oameni poftesc, unii pierzându-și viața pentru ea.

Înlocuirea vieții contemplative cu viața activă a lui homo faber, a dat prilej producătorului să amenajeze, să urbanizeze, să cimentifice, să despădurească…să construiască paradisul bunăstării.

Dar vita contemplativa rămâne ca o bază la care omul poate reveni mereu.

Pentru ce a apărut omul?

Ca să contemple cerul, aștrii, luna și soarele, răspund Pitagora și Anaxagora. Speculația asupra universului, contemplarea adevărului și ființei, ființa fiind generată și prin contemplare (Plotin), este asemănătoare  activității divine, elementul divin din om fiind gândirea, spune Aristotel. Cu cât omul contemplă mai mult cu atât omul este mai fericit, fiind asemănător divinității, spune Aristotel în Etica Nicomahică. Astfel omul nu mai are nevoie de multe lucruri, fiind ferit de lăcomia bunăstării, de dorințele nenaturale și nenecesare, pomenite de Epicur, omul dobândind fragilul echilibru interior (pp. 75-103, 121).

 

Violența, uitarea iubirii ascensionale și eșuarea în sex

Nihilismul distruge, dărâmă (Nietzsche), eterna violență, găsește alte impulsuri distrugătoare. Copiii ucid pentru că nu mai sunt supuși unor rituri inițiatice, copiii luând exemplul statelor ce pot ucide legal. Plictiseala, revolta gratuită, oameni încercând să fure ce au ceilalți cel mai prețios, viața, atât de goală, atât de vidă, într-o societate înfășurând în aparențe nimicul malign, ce se dezlănțuie prin violență.

146671304_orig
din seria nihilistul existențialist de Jeremy Uglow

Non-violența lui Socrate este practicarea virtuții, credința omului desăvârșit că îndurând insulte și pălmuiri nu i se poate întâmpla nimic rău, că nu va ceda, că nu va da înapoi, că nu se va retrage, precum indienii conduși de Gandhi. A face totul cu iubire la Augustin, a purta crucea ca Iisus,  sunt opoziții față de răul violenței vicioase.

Dar însăși iubirea este înlocuită de surogatul sexului într-o epocă a plăcerilor și a dorințelor nenecesare. Erosul din Banchetul lui Platon conduce înspre frumosul absolut din care se împărtășesc activitățile frumoase, cunoștințele, legile, sufletele…

Erosul  nu trebuie consumat doar în sexualitate, ci mai ales în dorința de a atinge absolutul, el este forța înaripând sufletul spre frumos, bun și divin. Erosul îl îmbogățește pe om putându-l urca la niveluri înalte de ființare în opoziție cu nihilismul, ce-i taie avântul erosului, consumându-l în lumea virtuală sau reală a sexului, proliferând în nenumărate forme.

Reale este convins că această iubire ascensională nu va muri niciodată (pp. 104-120, 138-146).

 

Pierderea formei și a frumuseții independente de subiect

Omul admiră ca frumos ceea ce a dăruit el lucrurilor, spune Nietzsche, în frumos omul simțind nostalgia de a fi frumos.

Omul modern crede că frumusețea este subiectivă, pierzând astfel frumusețea sa și a lumii. Frumusețea nu mai este, este doar subiectivă. Arta abstractă menține doar forma, dar fără conținut, frumusețea nu mai este. Și în muzică, arhitectură, literatură este dat la o parte conținutul, păstrând doar forma, o formă deformată, mortificată precum clădirile din oțel și sticlă sau periferiile crescând dezordonate și haotice.

Arta reflectă nesiguranța omului dar și demiurgia lui, imprimând forma unei materii. Din Grecia antică, frumosul era legat de numere, raporturi numerice și proporții, artele având canoane, precum cel al lui Policlet.

Frumusețea este măsură, proporție, adevăr, virtute și luminozitate. Frumusețea are felul de a fi al luminii, spune Gadamer. Redescoperirea frumuseții în ființă este mișcarea contra uitării nihiliste a frumosului ființei, desacralizându-l, făcându-l subiectiv și util, erosul fiind cel care ne poate reorienta spre kalofaniile uitate de omul modern (pp. 122-137).

 

Excesele individualismului, pierderea sensului omului și universului

Precum atomii mișcându-se haotic fără sens, la fel și oamenilor nu le rămâne decât absurdul sisific, munca sisifică, viața sisifică fără sens, într-un univers fără sens.

1_xRhdlLW3h23pXbt-fx06Kg
Camus de autor necunoscut

După uciderea lui Dumnezeu, omul ar trebui să preia atributele divine, spune Nietzsche, dar moartea lui Dumnezeu, executat de nihilist, înseamnă și dispariția atributelor divine, chiar de la om, încât uciderea divinității este uciderea sau sinuciderea omului.

Valorile, sensul, divinul nu au importanță pentru individul haotic, urmărind plăcerile, bunăstarea materială, subordonat mirajului tehnologic, care i le livrează.

Omul este instrument viu de producție și instrument viu de consum, sclav al culturii tehnologice și hedonismului.

Reale îl critică pe Lorenz ca având o concepție imprimată de nihilismul modern. Lorenz vede în om o ființă abia ieșită din stadiul de maimuță antropomorfă, o maimuță rea și stupidă. El vede un efect de bumerang în această poziție, căci și Lorenz ar fi o astfel de maimuță (pp. 147-156, 168).

Probabil Lorenz i-ar da dreptate, însă rămâne neclar în ce mod un om după chipul zeului este robul umil al măștilor nihilismului. Poate pentru că omul este creat din nimic, mai puțin decât o maimuță, mai mult decât ea contemplând cerul.

Căutarea unității, a celeilalte jumătăți precum în mitul androginului, prietenia din Lysis-ul lui Platon, contemplarea și asemănarea cu divinul, cu inteligența cosmică ce a ordonat lucrurile făcând universul din dezordine și haos, sunt căile lui Reale de a răspunde lipsei de sens a indivizilor și atomilor haotici.

Reale vede în cosmologiile bazate pe științele naturii, măști ale nihilismului, ce reduce totul la haos și aleatoriu, inclusiv omul. Filosoful italian readuce în atenție ideea de armonie cosmică, în care se integrează omul, căutând să integreze în interior această armonie (pp. 156-194).

 

Materialismul, uitarea ființei, conversiunea și rugăciunea filosofului

Începând cu materialismul lui Hobbes materia înlocuiește ființa, omul este ceea ce mănâncă (Feuerbach), spiritualul este emanație a materialului, unitatea, scopul, ființa sunt extrase de nihilist, pierind valorile supreme ale lumii omului (Nietzsche), ființa se sustrage, adevărul ființei este uitat (Heidegger),  științele umbrite de scientismul nihilist alungă divinul și sensul din univers.

După studiul sensibilului pe urma științei, omul trebuie să caute cu Platon suprasensibilul, să cunoască principiile prime: Unul-Binele și Diada.

Diada marelui și micului, excesului și lipsei, fiind sursa răului în care oamenii sunt prinși.

Sciziunea diadică ce atomizează, individualizează, ce scindează și interiorul omului, îl face pe aceasta să devină robul plăcerilor fără număr, să devină scindat între divizările ființei, prin adevărurile iluzorii și falsele ideologii. Astfel omul cade pradă fascinației tehnologiei, multelor bunuri materiale, violenței izvorâte din dorințele nenecesare, exceselor haotice, fără sens, ființa umană ducând o viață materialistă, alipită de sensibil, încât pentru ea suprasensibilul, unitatea, ființa, dreapta măsură nu există.

Educarea filosofică este o convertire, o întoarcere (Jaeger), o întoarcere la unitate, la lumina binelui și frumosului. Înțelepciunea practică (phronesis) se formează după îndelungi strădanii, prin ea iubitorul de înțelepciune ajungând la virtute, adică la desăvârșirea ființei sale.

Convertirea este o răsucire a privirii înspre ceea-ce-este, spre strălucirea sa (Platon). O răsucire de la devenirea sensibilului spre adevărul suprasensibilului (pp. 229-232).

Rugăciunea lui Socrate din Phaidros este țelul salvator în fața nihilismului cu atâtea capete în prezent.

Socrate cere frumusețe lăuntrică, toate din jur să-i fie prietene adică să fie în armonie cu ele și cu propria ființă.

El cere să aibă înțelepciunea ca bogăție supremă, iar averea să-i fie, cât poate un om cumpătat să aibă nevoie (pp. 236-242).

Opera este lucrarea omului pentru eternitate, iar sfârșitul este acolo de unde începem (T.S. Eliot).

Rugăciunea lui Socrate trebuie să fie rugăciunea noastră, spune Herder în 1880, dar și Giovanni Reale în timpul nostru (pp. 229, 243-244).

Rugăciunea lui Socrate și a lui Platon s-a sfârșit cândva, dar începe pentru totdeauna cu Herder, cu Reale, cu noi.

                                                                                                 – scris de Cătălin Spătaru

Reale,_Giovanni,_Plato_Scholar
Giovanni Reale (1931-2014)

 

Sursă: Giovanni Reale, Înțelepciunea antică. Terapie pentru suferințele omului de azi, trad.  Claudia Di Benedetto și Cristian Șoimușan, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2005

Surse imagini: galaxiagutenberg.ro; raffaellocortina.it; http://www.jeremyuglowart.com medium.com; wikimedia.org


Un gând despre “Giovanni Reale îndemnându-ne către ,,Înțelepciunea antică’’ pe noi cei supuși celor 10 măști ale nihilismului

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.