În preajma bolii și a morții, Grigorie de Nyssa și Macrina dialogând ‘‘despre suflet și înviere’’

În primăvara lui 379, Grigorie de Nyssa călătorește către sora sa Macrina, pentru a deplânge împreună, moartea fratelui lor, Vasile supranumit ‘‘cel Mare’’.

Exilat și ascunzându-se de autorități, Grigorie de Nyssa își găsește sora măcinată de o boală îndelungată, cercetată de doctori, în apropierea morții, Macrina murind în vara aceluiași an (pp. 347-348).

În dialogul cu sora sa, Macrina expune cele mai importante idei, argumente, credințe, interpretări din scrierea lui Grigorie de Nyysa, fratele ei având rolul celui ce se îndoiește de toate, de suflet, de Dumnezeu, de nemurire, de înviere…

Ca și Socrate în preajma morții, discutând despre nemurirea sufletului, Macrina măcinată de boală, așteptându-și moartea, vorbește despre suflet și călătoria fără margine, ce-l așteaptă pe om dincolo de moarte, viața de aici cu boala și sfârșitul ei, fiind doar începutul și nu centrul existenței noastre umane.

Moartea în sine nu-i atât de tristă cum cred mulțimile

Argumentelor lui Grigorie că ne străduim mereu prin tot ce facem, prin cultura noastră să rămânem cât mai mult în viață, să ne protejăm viața și să urâm moartea, Macrina le răspunde că n-ar trebui să ne luăm după mulțimi, fiind surprinzătoare această poziție, ca și cum moartea ar fi înfricoșătoare, doar pentru că omul este submediocru și prins în capcana opiniilor mulțimii înfricoșate de sfârșit, trăind doar pentru a-și întreține viața.

Precum Socrate primind senin moartea, Macrina nu socotește atât de tristă moartea în sine. Grigorie se tânguiește arătându-ne tristețea trupului nemișcat, încremenit, lipsa certitudinii că mai este un suflet sau că a fost, aruncându-se cu totul în suferința pierderii, recunoscând că nu reușise să se reculeagă din suferința îndurată după pierderea fratelui Vasile cel mare (pp. 349-350).

Argumente pro și contra sufletului: viața moartă, omul ca microcosmos, ce este sufletul, mașinăriile

Dacă viața noastră este doar din elementele naturii, din stihiile descompunându-se odată cu moartea în materia din care sunt, atunci viața noastră este o viață moartă.

Respingerea existenței sufletului ca fiind separat de elementele materiale este de fapt respingerea lui Dumnezeu ca fire cugetătoare, fără formă și nematerială ce n-ar putea să se strecoare în toate corpurile și să le susțină, ca susținător a toate ce sunt. Pentru că omul este un microcosmos, Macrina pune în conexiune demonstrarea existenței sufletului cu cea a lui Dumnezeu. Așa cum minunățiile lumii arată un creator și trupul arată lucrarea unei existențe diferite, ceea ce se vede trimițând la ce este ascuns, sensibilul la inteligibil, la lumea lăuntrică, fără formă, de necunoscut prin simțuri.

Cugetând dincolo de sensibil că universul este o realitate gândită independent de simțuri, așa cum gândim soarele și celelalte astre, altfel decât ni le arată simțurile, la fel și lumea lăuntrică a omului este o realitate gândită independent de simțuri.

Sufletul este o ființă creată dăruită cu viață și gândire care insuflă trupului organic și sensibil, putere de viață, o altfel de viață, susținută de cunoașterea ce dă simțurilor o putere de cunoaștere, o altfel de cunoaștere. Aceste activități ale sufletului fiind atât timp cât trupul organic și sensibil, natura lui le suportă, adică îmbolnăvirea sau moartea lui punându-le capăt sau influențându-le, dar activitățile sufletului nu pier definitiv(pp. 352-355).

Dar n-ar putea fi omul ca o mașină făcută de mecanicii pricepuți? Se îndoiește Grigorie de Nyssa, așa încât sufletul ar lipsi, nefiind vreo substanță inteligibilă, vreun suflet în ea. Dar Macrina răspunde că măiestria gândirii se vede în ele, ținând loc de suflet în mașinării, apropiind din nou concomitenta susținere a universului trimițând la Creator și la mecanicul ce-și pune gândirea și măiestria (sufletul) în mașinile plăsmuite (trupurile) (pp. 356-357, 360).

Sufletul: cugetare, mânie și poftă

Dar sufletul nu este doar cugetare și cunoaștere, ci și atracție sau respingere, dorință și pasiune, poftă și mânie. Deși vrea să lase la o parte alegoria atelajului înaripat al lui Platon, cele trei caracteristici platoniciene ale sufletului sunt luate în discuție însă raportând teoriile despre suflet ale școlilor filosofice la Scriptură, ca îndreptar al credinței.

Astfel Moise este văzut stăpânindu-și pofta și mânia, așa încât ele nu sunt din firea, din natura sufletului, ci scăderi ale lui. Rădăcinile lor sunt în suflet dar nu fac parte din firea, din natura lui. Ele nu fac parte din frumusețea originalului, a sufletului originar, doar cugetarea care cercetează frumusețea universului păstrează chipul frumuseții dumnezeiești, Dumnezeu cercetând universul și toate care sunt (pp. 362-363, 365-366). La fel cugetarea noastră cercetând frumusețea ființei strălucește ca și cum ar descoperi, regăsi în sine frumusețea originară a divinității, ce strălucește în strălucirea stelelor de pe firmament.

Așa încât pofta și mânia sunt doar unelte ale virtuții sau ale răutății, ale desăvârșirii sau nimicirii, cugetarea fiind vizitiul nevoit să strunească cei doi cai nărăvași, ca la Platon, pentru a feri de patimile distrugătoare. Cugetarea se folosește de poftă sau dorință, de mânie sau pasiune, pentru a ne înălța către cer, pentru a iubi la nesfârșit (pp. 368-369).

Prezența sufletului în trup, pictura sfărâmată și vasul făcut cioburi

Acest suflet ca principiu superior înțelegerii omului, încă de înțeles, poate fi înțeles când el devine mai desăvârșit, inclusiv prin puterea înțelegerii. Sufletul este separat de stihii, de elementele naturii aflate în corpul nostru, dar le și pătrunde, așa cum face Creatorul care este în toate și dincolo de ele, sufletul oglindind ca o bucată de sticlă însușirile de nespus ale firii dumnezeiești (p. 360).

El rămâne legat de ele chiar când omul lumesc se descompune prin moarte, dar fără a se fărâma, pentru că sufletul este și cugetare lipsită de formă și de materie (pp. 361-362).

Așa cum zugrăveala sau pictura cuprinde mai multe culori, amestecuri și nuanțe, dacă zugrăveala sau pictura se descompune, pictorul sau zugravul își va recunoaște nuanțele, combinațiile și culorile folosite, așa va recunoaște marele zugrav sau pictor pânza descompusă a trupului la restaurarea ei, la înviere (pp. 373-374), iar atunci, la înviere, la restaurare, trupul va întrece starea de la distrugerea prin moarte.

Creatorul va rețese urzeala prin sufletul ce va atrage toate elementele descompuse din trupul nostru și de care am rămas veșnic legați. El va reface prin suflet vasul (trupul) făcut cioburi și bucăți, fiindcă sufletul își va recunoaște vasul-trup pe care l-a umplut cândva înainte de moartea corpului. Ființa rețesută de Creator prin suflet va fi mai frumoasă și mai vrednică de iubit (pp. 374-375, 387).

Iadul sau cum înrobirea sufletului continuă dincolo de moarte (sclavi am fost, sclavi vom rămâne)

Așa cum bogatul din pilda săracului Lazăr își făcea griji pentru rudele lui că nu vor ajunge la sânul lui Avraam, adică bogatul era în continuare de fapt împovărat de griji, de dorințe, la fel toate sufletele după moarte nu ajung într-un loc, căci iadul nu-i un loc, cum ar fi un loc subpământean, ci sufletele neobișnuite să cugete, să aspire spre cunoașterea dumnezeirii, să se desăvârșească prin virtuți, ele continuă să fie roabele dorințelor, pornirilor ce le-au dominat în viața lumească (pp. 370-371, 378-379).

Acesta-i iadul, o stare de împovărare, de dorințe nesatisfăcute etern, de lipsă a binelui și a bunătăților dobândite prin cunoașterea dumnezeirii. Aceste suflete roabe, împovărate sunt ca sufletele ce stau tânjind pe lângă morminte, neîndurându-se să zboare spre marea infinită a dumnezeirii, marea bunătăților. Ele ar putea să stea până la înviere în această stare când dumnezeirea vrând să restaureze toate creaturile, va atrage toate făpturile, inclusiv pe cele rele precum demonii sau de alte feluri, către contemplarea Binelui și nici un rău nu va mai fi, Dumnezeu fiind totul în toate (1 Cor, 15, 28).

Omului nu-i rămâne decât să-și modeleze ființa după chipul lui Dumnezeu contemplând și iubind acest chip al bunătății adevărate (pp. 372, 379, 384). Această restaurare finală fiind numită apocatastază, primită de Grigorie de Nyssa de la Origene.

De altfel Nysseanul vorbește de sufletul omului lipit ca de un clei de viața înrobită patimilor izvorâte din pofte și porniri necontrolate (p. 378), această lipire se regăsește și la Platon, lipire care-l face pe om să se desprindă cu greu de trup.

Sau creștinând ideea, sufletul este crucificat de poftele trupului, de mânie și porniri năvalnice, prin cuie el fiind alipit de materie (p.382).

Această alipire îl face să sufere pe om când este atras de bunătatea divină, iar el nu poate scăpa de cleiul lipit de el, de patimi, de griji și de plăcerile, pentru care și-a consumat viața trupească (p. 383).

Moartea, rezultatul înrobirii cugetării, învierea și marea nemărginită a Dumnezeirii

Această înrobire a cugetării omului, a sufletului față de pofte, dorințe, furii, porniri necontrolate, a avut ca rezultat scurtarea, consumarea și sfârșitul în moarte al vieții trecătoare alese de om.

Omul a ales trecerea vieții prin pofte, porniri năvalnice și nu prin cugetarea ce aspiră la viața veacurilor fără număr.

Omul nu-și pune deoparte nimic în această viață pentru viața viitoare, nici cunoaștere, nici virtuți, nici aspirația spre desăvârșire, doar vrea trecerea vieții, alipindu-se de plăceri goale, satisfacerea pornirilor pasionale și năvalnice. Pe el nu-l interesează sânul lui Avraam, sânul fiind interpretat ca un loc înalt de unde contempli marea (pp. 376-377).

Și care să fie marea aici? Marea nemărginită a Dumnezeirii adăpostind toate sufletele ce călătoresc spre mare și pe mare? Locul unde putem ajunge după moartea noastră (sânul lui Avraam) după ce ne-am desăvârșit prin cunoaștere și virtuți? Dar este poate doar prima parte dintr-o călătorie nesfârșită. A doua este la restaurarea omului, la învierea lui, când vom păși în sfârșit pe marea nemărginită a Dumnezeirii.

Interludiu: Marea Neagră și marea Dumnezeirii

Interpretarea Macrinei la sânul lui Avraam ca fiind un loc de pământ precum un sân/dâmb/movilă  pe marginea mării de unde poți contempla marea nemărginită nu este întâmplâtoare. Macrina moare în vara lui 379 în regiunea Pont, poate nu departe de malul Mării Negre, dialogul dintre Grigorie și ea având loc în Pont. Oare se auzeau valurile mării eterne?

Virtuțile desăvârșesc sufletul, iar desăvârșirea unor suflete va fi restaurarea (învierea) omului

Suferința ne constrânge mintea să vedem în suflet ceva legat de elementele naturii, care odată descompuse cu trupul, dezlegate din el, pierind, piere și sufletul. Însă cei alipiți de viața de aici cu plăcerile ei, și nu de virtuți, de credință, încurajare și speranță, se pot limita doar la timpul vieții din lumea noastră pământeană.

În schimb, cei care au virtuți prin care vor desăvârșirea, știu că existența omului nu se poate încheia în timpul limitat al vieții, ci dincolo de moarte, când omul originar, din paradisul adamic, va fi restaurat, odată cu învierea sa (pp. 350-351, 402).

La înviere trupul nu va avea calitățile fizice din viața lumească, va fi nestricat, puternic, spiritualizat sau înduhovnicit/duhovnicesc (1 Cor 15, 42-44) (p. 406).

Va fi precum trupul înviat al lui Hristos trecând prin ușile încuiate, mâncând pește și miere (Luc 24, 42-43). El va avea duh sau spirit dătător de viață precum noul Adam, Hristos (1 Cor 15, 45), o viață pe calea nemărginită a contemplării bunătății divine și a desăvârșirii virtuților sufletului, a celei dintâi dintre toate virtuțile, iubirea nemărginită.

Așa va fi cunoscută Dumnezeirea cea mai presus de toate, devenind sufletul de o frumusețe desăvârșită prin înviere. Dar nu toți vor ajunge la frumusețea desăvârșită, căci vor fi unii pe care învierea îi va găsi încă robi, adică neeliberați de neputința de a depăși lipirea de lumea în care au trăit, însă învierea va fi puterea transformatoare ce-i va îndrepta spre toată bunătatea (pp. 408).

Viața din lumea de aici este doar începutul unei călătorii nesfârșite a sufletului

Această scriere poate fi mai degrabă stranie pentru omul de azi. Lumina și învierea, când sunt tolerate, fiind privite mai degrabă simbolic.

Chiar dacă învierea ne depășește înțelegerea, ca și alte lucruri de neînțeles, nu înseamnă că nu pot fi povestite, așa cum făcea Platon când argumentele deveneau insuficiente.

Deși credem sau ne îndoim de toate, așa cum poate și Grigorie de Nyssa a făcut-o, cel puțin metodic în scrierea de față, rămâne această operă valoroasă pe măsura unuia dintre cei mai mari scriitori creștini de la apusul Antichității.

Însă îndoielile sunt din viața cugetării, iar cugetarea este esența sufletului, să punem de o parte cât mai multe cugetări și meditații,  pentru ca după moarte să nu ne trezim doar încleiați de grijile și de patimile noastre, rătăciți între lumi, bântuind precum sufletele rătăcite. Pentru că n-am urmat-o în această viață, nu găsim calea desăvârșirii , așa cum o găsesc unele suflete până la înviere.

La restaurare sau înviere, aceste suflete sunt deja unirea desăvârșită făcută de Hristos între Creator și creație. Alte suflete vor apuca pe drumul descleierii de lipirea și de nostalgia dureroasă după lumea de care au rămas atât de legați, fiind atrase după înviere către Bunătatea nemărginită a Dumnezeirii.

Iar azi lumea noastră bântuită de frici, de un consum rapace, de nebunie și de boli, uitând pe cât poate acest subiect deranjant (moartea), cum va fi în raport cu o astfel de nemărginită aventură a spiritului uman? 

Așa cum și ei îi apar aceste credințe: aproape nimic. Lumea de azi cu timpul ei nu este mai nimic în raport cu această nemărginită călătorie a sufletului uman: fricile ei, spaimele ei, patimile ei sunt trecătoare și neînsemnate.

Această poveste a călătoriei sufletului este o fabulație fantasmagorică pentru mulți contemporani reduși la viața jefuită de pofte, plăceri, pasiuni, dorințe…

Dar pentru fiecare suflet poate este începutul unei veșnicii. Sau nu, este doar începutul și atât.

După câteva decenii de temeri, plăceri, împliniri, eșecuri, viața va eșua în moarte și totul s-a sfârșit.

Sau deja a fost pierdut începutul marii povești a călătoriei omului către Creatorul său.

‚‚Pe fiecare tărâm de cercetare a lumii reale cu ajutorul minții care o cercetează, căutând și pipăind după obiectul cercetării, noi suntem ca niște orbi care se îndreaptă spre ușă pipăind zidurile’’ (Grigorie de Nyssa – p.359).

– scris de Cătălin Spătaru

Sursă:

Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet și înviere, în Idem, Scrieri exegetice, dogmatico-polemice și morale, PSB 30, trad. și note Teodor Bodogae și Teodosia Lațcu,  EIBMBOR, București, 1998

surse imagini: wikipedia.org; windministries.ca