În demonstrația sa numită ,,etică’’, folosind metoda geometrică, Baruch Benedictus Spinoza a legat strâns și riguros: Dumnezeu, natura și existența lucrurilor. Se citește pe sine prin atributul gândirii, Deus, natura lucrurilor, în cele câteva zeci de pagini din cartea I? Unde Spinoza face o teorie a naturii lucrurilor, o ontologie, o onto-teologie a lui Dumnezeu cu o infinitate de atribute și de moduri…nu nici vorbă: adevărul nostru este precum câinele față de constelația cu același nume.
Cartea I despre Deus sive natura este pentru oameni și cunoașterea de care ei sunt în stare. Astfel ne limităm la noi înșine, la capacitatea noastră limitată de a cunoaște adevărul și ne întoarcem cu Spinoza, încercând pe baza fundamentului din cartea I, să cunoaștem natura sufletului.
La ce bun să ne pierdem timpul cu o doctrină ce ne vorbește despre Dumnezeu printr-o metodă riguroasă, pretinzând a prinde într-o construcție geometrică natura lucrurilor, dar ce ne livrează adevăruri la nivelul cozii unui câine? Pentru ce să apreciem construcția ingenioasă de axiome, leme, teoreme etc.? ,,Doctrina’’, adică un corp limitat de idei, are folos în practica vieții. Știm prea bine cum în practica vieții adevărurile, libertățile, dreptățile, valorile noaste se cam scufundă. Dar Spinoza, în ciuda modestiei, adică păstrării propriei măsuri, ne îndeamnă să îmbrățișăm doctrina pentru că: ne aduce ,,liniște sufletească în toate privințele’’, ,,ne învață în ce constă fericirea sau beatitudinea noastră cea mai mare, anume…cunoașterea lui Dumnezeu…ne face să lucrăm după îndemnurile iubirii și pietății’’, cu cât săvârșim fapte mai perfecte, cu atât îl cunoaștem pe Dumnezeu mai mult, devenind părtași ai naturii divine.
Perfecționarea prin practica vieții strâns legată de cunoașterea lui Dumnezeu sau a naturii lucrurilor nu așteaptă o răsplată într-o altă lume, ci își are în ea, în practica însăși: fericirea și libertatea. De asemenea doctrina lui Spinoza ne învață, pe urma școlilor antice de filozofie, cum să ne purtăm față de lucrurile și de evenimentele care nu sunt în puterea noastră, să îndurăm senin cele două fețe ale sorții, căci toate vin din hotărârea eternă a lui Dumnezeu, ce stă în natura lucrurilor cu aceeași necesitate cu care cele trei unghiuri ale triunghiului sunt egale cu două unghiuri drepte. Doctrina spinozistă promovează viața socială învățând să nu avem afecte precum ura, disprețul, batjocorirea celuilalt, mânia, invidia…ci să-l ajutăm pe celălalt nu dintr-un sentimentalism capricios, imitat, subțire, din superstiție sau cu părtinire, ci urmând rațiunea. Doctrina învață, tot prin rațiune, cum pot fi guvernați oamenii fără a fi făcuți sclavi, lăsându-i să săvârșească liber ceea ce este mai bine pentru ei (nota la prop. XLIX). Dacă oamenii sunt liberi sau se închipuie ei a fi liberi, precum piatra ce se rostogolește ,,crezând’’ că-i liberă, aceasta este o altă poveste, măcar, în cazul guvernării, nu mai sunt adăugate alte constrângeri sau încătușări apropiindu-l pe om de condiția de sclav, omul fiind lăsat a alege ce crede că este mai bine pentru sine.
Nu există voință absolută, adică independentă, liberă de orice determinare, de orice cauză, sufletul omului vrând ceva, el este determinat mereu de cauze, care la rândul lor sunt determinate de alte cauze și tot așa la infinit (prop. XLVIII). Dar faptul că sufletul nu are voință liberă nu înseamnă că guvernarea este îndreptățită să aducă alte cauze, care determină și constrâng și mai mult voința omului. La fel cum filosoful Benedictus Spinoza nu renunță în a concepe o doctrină pentru a-l ajuta pe om să fie liber și fericit, pe cât este în putința omului de a cunoaște adecvat corpul său căci ideile despre afecțiunile corpului nostru nu constituie neapărat o cunoaștere adecvată, adevărată, ci de multe ori ideile nu sunt clare și distincte, ci confuze (def. IV, prop. XXVII, XXVIII). Însă în Dumnezeu sau în natura lucrurilor este cunoașterea oricărei părticele din corpul uman ce scapă cunoașterii adecvate a sufletului omenesc (prop. XXIV).
Cunoașterea confuză, vagă, cu idei neadecvate, formate precum imaginarea lucrurilor, este depășită de cunoașterea rațională prin care avem idei adecvate despre lucruri din care deducem alte idei adecvate, clare, distincte. Și mai mult, este depășită de cunoașterea intuitivă caracteristică matematicii, cu care înțelegem operațiile din cadrul acestei științe, model pentru Spinoza în a-și construi doctrina pentru practicarea unei vieți libere și fericite. Primul tip de cunoaștere este sursa opiniilor false, celelalte două tipuri ne ajută să deosebim adevărul de eroare și de falsitate (prop. XXXV, XL, XLI, XLII). Prin cunoașterea rațională lucrurile ne sunt date ca fiind necesare, necesitate a naturii eterne a lucrurilor, adică a lui Dumnezeu, lucrurile fiind cunoscute sub aspectul veșniciei, sub specie aeternitatis, așa cum sunt cunoscute esențele lucrurilor prin definițiile lor, noțiunile neavând legătură cu timpul (prop. XLIV). În cartea I, eternitatea fiind chiar existența, cunoscută ca adevăr etern prin esența lucrului (def. VIII). Însă capacitatea omului de a cunoaște nu este egală cu puterea de a acționa așa cum este în Dumnezeu ordinea și înlănțuirea ideilor aceeași cu ordinea și înlănțuirea lucrurilor (prop. VII). Cum ar fi ca orice idee să fie o activitate în corpul nostru și orice activitate în corpul nostru să fie o idee, nu numai în creier? Sau poate creierul este doar o diferențiere analitică într-un întreg din care nu poate fi scos creierul, nu pot fi date la o parte ideile, fără a ne scăpa multe dintre explicațiile pentru înlănțuirile de cauze ce duc la anumite transformări ale corpului nostru.
Cele două atribute (cugetarea și întinderea) sunt ale naturii lucrurilor, ale substanței divine. Omul însă nu este substanța, el se constituie din modificări ale atributelor divine, omul nu există cu necesitate ca natura lucrurilor sau Dumnezeu. Dumnezeu există cu necesitate, el este real adică perfect, realitatea și perfecțiunea fiind același lucru (prop. X, def. VI). Poate că celelalte atribute ale lui Dumnezeu în afară de cugetare și întindere, aceste infinite atribute neștiute și nepomenite de Spinoza și nici de Descartes, aceste atribute infinite, ce sunt același lucru în înlănțuirea lor ca întinderea și cugetarea, sunt verigile lipsă pentru cunoașterea noastră a trupului și a sufletului. Poate cu ele am putea să înlăturăm falsitatea, eroarea, inadecvarea, neclaritatea și confuzia cu privire la noi, cu privire la sufletul și la trupul nostru. Aceste infinite atribute din noi și din lume, nenumite și necunoscute, ne fac din nou să înțelegem ce departe suntem de realitatea și perfecțiunea naturii divine din infinitatea lucrurilor.
– scris de Cătălin Spătaru
În „Etica” lui Spinoza gândirea omului este un mod al atributelor naturii substanței fiindcă Dumnezeu este un lucru cugetător și prin urmare gândurile sunt moduri de exprimare ale atributelor acestuia (prop. I și V). Substanța cugetătoare și substanța întinsă se disting una de cealaltă ca atribute ale naturii substanței, însă ele sunt de fapt aceeași substanță, deci un mod al întinderii și ideea modului acelei întinderi constituie același lucru care se exprimă distinct (nota prop. VII). Natura substanței este natura naturantă, cauză și efect în sine, ceea ce înseamnă că gândirea umană este parte a naturii naturate care cuprinde atributele și modurile substanței. Din acest motiv gândirea umană este (pre)determinată, fiindcă tot ceea ce există în Dumnezeu este precedat de o cauză care este precedată de o altă cauză și tot așa la infinit. Pentru că ființa umană există în Dumnezeu, esența naturii umane este un mod de manifestare al atributelor substanței și nu substanță în sine, ceea ce arată că gândirea umană este atributul unui mod al lui Dumnezeu și că aceasta există în Dumnezeu. Substanța cunoaște ceea ce se petrece în interiorul unui obiect al unei idei (cum ar fi omul) fiindcă acesta există cu necesitate în Dumnezeu, fapt pentru care sufletul omenesc este parte a intelectului divin (corolar la prop. X și demonstrația prop. XI).
Filosoful olandez vede corpul uman ca fiind obiectul ideii ce constituie sufletul uman. Aptitudinea unui corp de a fi activ și pasiv în mod simultan în cât mai multe feluri distincte și independența cauzală a acțiunilor sale îl fac să poată să perceapă în același timp din ce în ce mai multe lucruri diferite (prop. XIII și XIV). Afectarea unui corp de către un alt corp există ca idee în Dumnezeu căci corpul și sufletul sunt aceeași substanță concepută prin două atribute diferite și sufletul poate percepe modificările care apar la nivelul corpului, natura acestuia (a sufletului) fiind chiar Dumnezeu (prop. XIX). Cugetarea este un mod de manifestare a unui atribut divin și din acest motiv ideea sufletului și sufletul sunt unul și același lucru, sufletul existând în Dumnezeu în mod concomitent cu ideea existenței sufletului în acesta (prop. XXI). Atunci când sufletul omenesc este determinat în acțiunile sale de cauze externe, el nu poate dispune de o cunoaștere adecvată despre sine, despre propriul corp sau despre obiectele externe, pentru că cunoașterea sufletului omenesc este posibilă doar prin cunoașterea ideilor afecțiunilor corpului, deci cunoașterea adecvată a sufletului nu este inclusă în ideea ideii afecțiunii corpului omenesc. Așadar, Spinoza consideră că o cunoaștere adecvată a sufletului este posibilă doar atunci când acțiunile sufletului sunt determinate din interior (prop. XXIX).
Având în vedere că ideile sufletului și sufletul există concomitent în Dumnezeu, nici o idee nu poate fi considerată falsă atât timp cât aceasta este raportată la natura substanței, deci atât timp cât aceasta se află în acord cu obiectul său (prop. XXXII). Ceea ce înțelegem ca fiind falsitate constituie doar lipsa cunoașterii ce provine din ideile neadecvate referitoare la un lucru anume prin raportarea ideii acelui lucru la sufletul particular al persoanei și nu la Dumnezeu, căci raportarea ideii la natura substanței ar rezulta cu necesitate în adevărul acelei idei (prop. XXXVI și prop. XXXV). Spinoza consideră că sufletul uman dispune de trei modalități distincte de a cunoaște lucrurile: 1) cunoașterea de primul gen (din experiența vagă), care provine atât din simțurile intelectului care se manifestă ca reacție la cauzele exterioare ce acționează asupra noastră, cât și din informațiile pe care le obținem în interacțiunea cu ceilalți și pe baza cărora ne formăm idei asemănătoare acelora prin care ne imaginăm lucrurile respective, fiind o cunoaștere neadecvată și incompletă, cauza unică a falsității; 2) cunoașterea de al doilea gen (rațiunală), care apare ca urmare a faptului că omul își formează anumite noțiuni cu privire la proprietățile lucrurilor din jurul său prin intermediul cărora poate ajunge la cunoașterea adevărului; 3) cunoașterea de al treilea gen (intuitivă), care pornește de la ideile adecvate ale atributelor lui Dumnezeu și care, prin acestea, ajunge la cunoașterea adevărului, deci a esenței tuturor lucrurilor – aceste ultime două tipuri de cunoaștere sunt cele care ne permit să deosebim falsul de adevărat (nota II din prop. XL și prop. XLI și XLII).
Sufletul uman nu dispune de voință absolută, căci el nu este substanță în sine (după cum am explicat mai sus) ci un mod al atributelor naturii substanței, ori doar Dumnezeu dispune de o voință independentă de orice cauză, fiindcă Dumnezeu este unica substanță a naturii (existența a două substanțe diferite nu este posibilă, căci acest lucru ar presupune ca una să-i fie cauză celeilalte, lucru care nu este posibil – vezi Cartea I), iar sufletul uman este (pre)determinat să acționeze într-un anumit fel de o anumită cauză care acționează asupra sa, care este (pre)determinată la rândul ei de o altă cauză care acționează asupra sa și tot așa la infinit. Omul greșește atunci când se consideră liber, întrucât ideea libertății sale presupune doar o cunoaștere neadecvată a ideii de libertate – omul crede că este liber pentru că nu cunoaște o cauză specifică a acțiunilor sale, deci nu cunoaște ce anume îl determină să acționeze într-un fel anume. Fiind un mod al atributelor naturii substanței, sufletul este (pre)determinat să cugete într-un anumit fel de o cauză specifică și nu dispune de voința liberă de a alege (prop. XLVIII și nota prop. XXXV).
Text scris de Radu Mihai.
Sursă:
Spinoza, Etica, trad. Al. Posescu, Editura Științifică, București, 1957
sursă foto: wikimedia.org
Pingback: Etica lui Spinoza, partea a III-a, unde conatus-ul cititorului se extinde bucurându-se de cunoașterea naturii afectelor | lumeninmundo
Pingback: Kierkegaard, Șestov, filosofia existențială, ,,vocea celui care strigă în pustie’’ între arborii vieții și cunoașterii | lumeninmundo