Jaspers despre ‚‚Nietzsche und das Christentum’’ (Nietzsche și creștinismul)

El părăsește orice sălaș al gândirii, orice siguranță a adevărurilor, a minciunilor necesare vieții, el îndrăznește să lipsească existența de temeiuri, siguranța lor fără de care nu putem trăi în liniște.

El se expune oricărei primejdioase dezvăluiri a ceea ce pare un adevăr pentru indivizi, grupuri, popoare.

El nu cunoaște liniștea unui adevăr, ci mereu bifurcația înțelegerii, multiperspectivismul asupra lucrurilor.

El este wagnerian, nihilist, profet și le respinge pe toate.

El vrea pe cel opus să-l transforme în sine și în cel opus, cu care se luptă, pe sine să se recunoască.

El este o excepție, ca o jertfă a unei epoci, el realizează ce ar fi nimicitor pentru ceilalți. El aduce gândirea în opoziții și contradicții, la autodepășire și autosuprimare, păstrând în sine ce a suprimat.

El rămâne într-o antinomie ispititoare a afirmațiilor drastice, cu caracter apodictic, ca și cum ar rosti adevărul, și dialectica nesfârșită a posibilităților ce se autosuprimă, păstrând ceva din ce este suprimat.

El, Friedrich Nietzsche, evenimentul filosofic cel mai decisiv de la sfârșitul idealismului. Despre el nu se poate vorbi într-o formă definitivă căci ultimul cuvânt nu l-a rostit. (pp. 78, 81-82).

Nihilismul și moartea lui Dumnezeu vin din moralitatea și veridicitatea creștină

Din creștinism, la marginea lui, Nietzsche vrea să deschidă lumea posibilităților, de aceea el forțează cititorul să nu se odihnească cu niște soluții, după ce este împins în pustietatea lipsei de iluzii, cititorul trebuie să vrea mai mult, să se autodepășească, să vrea să treacă dincolo de sine (pp. 70-71).

Nietzsche ne vestește amenințarea și distrugerea nihilismului, încercând depășirea lui. Critica moralității vine din moralitate, ca treaptă supremă a ei, simțul pentru adevăr vine din dezvoltarea simțului moral. Suprimarea moralității este consecința ultimă a moralei, iar îndoiala asupra oricărui adevăr este un act de veridicitate. Criza modernității este urmare a creștinismului, ca și moartea lui Dumnezeu, cauza morții lui Dumnezeu fiind creștinismul (pp. 15, 67-68).

Creștinismul a distrus lumea veche cu adevărurile ei, precum adevărul tragic al vieții grecilor. Acest simț al adevărului din creștinătate, ce a distrus adevărurile lumii antice, s-a întors împotriva lui Dumnezeu, împotriva ordinii morale, nemuririi, păcatului, grației…devenind ficțiuni, rămânând doar nihilismul, nihilismul ca provocare pentru următoarele secole. Impulsul creștin spre veridicitate ce tensionează cultura, îndreaptă spre o fugă de a mai gândi, de a renunța la acest impuls ce s-a întors împotriva creștinilor, ce a ajuns la nihilism. Astfel nu se mai găsește calea de a se opune nihilismului, printr-o nouă origine, producând o mișcare contrară nihilismului (pp. 13, 15-16).

Acest impuls moralist al creștinismului ce a scos la iveală voința de adevăr fără limite, poate, după ce a distrus toate, să fie păstrat ca forță contra nihilismului. Lupta lui Nietzsche contra creștinismului, nu este renunțarea la el, ci o depășire a lui, cu puterile pe care creștinismul le-a dezvoltat în lume.

Creștinismul a fost mereu mișcat de discrepanța dintre pretenția unui imposibil și realitatea umană, încât în tensiunea extraordinară cu biserica și religia în trecerea secolelor, Europa a dat naștere filosofiei, de multe ori în casele preoților și pastorilor sau oamenilor religioși (pp. 8-10).

Isus și creștinismul

A existat un singur creștin și acela a murit pe cruce.

Creștinismul este o răstălmăcire a ceea ce era adevărul pentru Isus. Isus a fost devalorizat prin creștinism, el nu este originea creștinismului, încât răstălmăcirea lui Isus a fost de la începutul creștinismului.

Creștinismul nu este un proces de decădere, ci el a trăit și trăiește din alte origini decât Isus și adevărul său. Creștinismul este înrâurit de această origine străină a lui Isus, dar însușirea a fost într-o formă distorsionată (pp. 25-26).

Reîntoarcerea la Evanghelii este insuficientă, pentru că ele sunt o răstălmăcire a lui Isus. Isus a realizat o practică de viață, în timp ce în creștinism este credință devenită învățătură, rituri, dogme.

A fi creștin însemnând a nega creștinismul, dar de fapt nu există creștini (pp. 26-27). Originea creștinismului este resentimentul celor slabi, al mediocrilor, al celor neizbutiți, ratați, celor de jos, creștinismul folosind orice pentru a-i distruge pe cei puternici, nobili, aleși, pe cei care spun ‚‚da’’ vieții. Apostolii nedumeriți, Paul, au introdus judecata divină pentru toți din resentiment pentru stăpânitori (pp. 28-29, 32).

Creștinismul s-a folosit din păgânătate de ceea ce era antipăgân, adică filosofia lui Socrate sau Platon, preluând din lumea pe care avea s-o distrugă, filosofiile ascetice, defăimătoare ale vieții și lumii.

Urmând instinctului iudeu contra realității, prin care preoții iudei au falsificat istoria eroică și războinică a lui Israel, negând-o, negând puterea, dominația, succesul în lume, sărbătoarea vieții, Paul (Pavel) l-a falsificat pe Isus, creștinismul fiind ultima consecință a iudaismului. Instinctul iudeu a negat prin creștinism însuși ‚‚poporul sfânt’’, adică pe el însuși, realitatea lui (p. 29, 31).

Poate și de aici acest instinct al veridicității susținător al cunoașterii, inclusiv științifice, ce avea să se întoarcă împotriva creștinismului, modernității, nihilismului, pe care am putea să-l folosim și noi, dacă nu ne este teamă de el.

Urmări ale creștinismului

Creștinismul s-a prelungit prin pseudo-metamorfoze ale idealului creștin în viziuni liberale și socialiste asupra lumii, prin care umanitatea, în ciuda lipsei credinței, este condusă de creștinism: liberalismul, socialismul, democrația și umanitatea modernă, morala, idealul egalității oamenilor, ascund idealuri creștine (p. 35).

Indivizi excepționali ca Pascal și-au condus voința de putere contra sieși, provocând acea tensiune spirituală, ca urmă extraordinară a creștinismului.

Dar nu tensiunea spirituală pare să o reproșeze Nietzsche creștinismului, ci detensionarea spirituală, de exemplu, din democrație modernă. În care toate capetele seci, străine de spirit și tensiunile lui, cred că orice este posibil, că existența obișnuită, factică, de întreținere a ei, ar fi de un primat absolut, că spiritualul ar fi un mijloc de folosit, de utilizat, pentru o astfel de existență ajungând totul să fie lipsit de veridicitate. Și aceasta din cauza idealului creștin de egalitate (pp. 35-36).

Creștinismul a distrus Imperiul, a nimicit succesul Islamului, a pus în umbră Renașterea, dar el rămâne un fenomen istoric. Totuși, deși a falsificat omul, ca factor de educare și îmblânzire, ca dresaj, creștinismul ne îndeamnă să ne întrebăm: ce poate ieși din om? Așa încât prin nihilism, în istoria ca o trecere continuă, din om poate ieși mai mult decât este. Ceea ce a ieșit și iese din democrație, ce a ieșit din socialism putem evalua… (pp. 37-39, 41).

Nietzsche și creștinismul, origini creștine ale ideilor lui Nietzsche și considerațiile lui Jaspers

Originea nihilismului în gândirea lui Nietzsche este modalitatea creștinismului din Nietzsche. În el se afla originea creștină a voinței către o veridicitate fără limite, fără condiții. Încercarea lui de a construi o viziune totală asupra istoriei are origine creștină căci și creștinismul a construit o viziune totalizatoare asupra istoriei. Opera lui Nietzsche este plină de afirmații drastice, de evaluări incisive, de înțelegeri psihologice, ca și cum ar ști cuprinzătorul, inclusiv al creștinismului. Dar totul nu poate fi înțeles (pp. 42-44, 47-48).

El vrea să spargă înțelegerea unui tot într-o devenire eternă, înlocuind ideea întregului cu eterna reîntoarcere. Istoria este un loc al încercării oamenilor, Nietzsche întrebându-se cum poate fi condusă istoria, cum poate fi condus totul, deși vede pericolul ca omul să se transforme în ceva asemănător maimuței sau să se autonimicească, când va vrea să încerce transformarea și conducerea istoriei, fără a crește oameni de valoare, cu noblețe spirituală (pp. 45-47).

Dar întregul istoriei, totul, nu poate fi condus și planificat, așa cum cuprinzătorul istoriei sau al creștinismului nu poate fi cunoscut, susține Jaspers (pp. 48-49). Este un temei fals când acționez pe baza unui întreg, a unui tot, căci temeiul este în prezent, în profunzimea ființei mele prin raportarea la transcendență.

Omul modern și Nietzsche nu trăiesc într-o relație cu Unul ca Dumnezeu, căci ei sunt în Unul lipsit de transcendență, dar ale cărui fire conducătoare vin din creștinism. În acest Unu rupt, frânt, apare hazardul ca ultimă instanță, apare păstrarea fanatică, convingerea despre un întreg de experimentat, despre un întreg dat într-o planificare mereu înșelată, și prin acestea, nihilismul recurent (pp. 51-52).

Faptul că este ceva fundamental greșit în om și că el trebuie depășit, este o transformare a ideii păcatului originar. Omul ca putință-de-a-trece-dincolo-de-sine, face saltul său fără divinitate. Însă ideea supraomului nu înseamnă nimic pentru omul, care caută să acționeze, privind la ceea ce este desăvârșit (pp. 52-54).

Știința ca voință de cunoaștere fără granițe

Adevărul cu orice preț, tendință întreținută de creștinism, aprinsă de știința modernă, adevărurile fiind supuse îndoielilor. Știința modernă este purtată de voința de adevăr al cărei izvor este moralitatea creștină.

Grecul antic cu știința lui nu cunoștea metoda empirică pentru că nu cunoștea universalitatea creștină, pe baza căreia orice este demn de cercetat, indiferent că este bun sau rău, frumos sau urât. Totul este demn de cunoscut, pentru că este creat de Dumnezeu, încât totul este valoros și bun pentru cunoaștere și știință. Cercetarea din știința antică era sistematică dar se voia definitivă, nefiind împinsă de cercetarea fără granițe (pp. 56-59).

Lumea creștinului indica mereu spre un altul, de aceea mereu rămânea deschisă cercetării. Acest Dumnezeu creștin, cu pretenție la adevăr, nu vrea să fie aflat prin iluzii, încât totul este pus în interogare în lupta pentru imaginea divinului, orice iluzie era vânată, într-o luptă dusă mereu cu propriile iluzii, cu ceea ce iubim mai mult și dorim mai mult, cu principiile și idealurile proprii. Nimic nu este cruțat. Odată cu clătinarea credinței în secolul 14, în interiorul oamenilor tensiunea spirituală a dat naștere științei prin voința nemăsurată de cunoaștere (pp. 60-62).

Nietzsche și Isus, opoziție și identificare

Anticreștină a fost biserica de la origine, Isus a fost singurul creștin.

Nietzsche era anticreștin, împotriva bisericii și creștinismului cu lipsa lor de veridicitate, ca simptom al unei vieți decăzute ce-i sprijinea pe cei mediocri, ratați și lipsiți de valoare.

Nietzsche era anticreștin, împotriva lui Isus, dar îi recunoștea acestuia veridicitatea. Isus neagă lumea, dar nu stă în opoziție cu ea, la fel Nietzsche respinge opozițiile, el deschide fronturi de luptă, dar luptele suprimă opozițiile, preluând pe cei opuși ca propriile posibilități, suferindu-le ca propriile potențe. Așa și Isus suprimă luptele lui, opozițiile, prin vestea cea bună pentru toți oamenii (pp. 25-26, 74).

La Nietzsche se regăsește modalitatea suprimării opozițiilor de la Isus, suprimarea opozițiilor la Isus fiind prin iubirea fără excludere, pentru oricine. Nietzsche consideră că umanizarea a fost o suprimare a opozițiilor excesive în care nihilistul și distrugătorul ajunge (pp. 18, 74-75).

La Nietzsche lupta cu Isus, ca orice luptă, are o includere a celuilalt pentru transformarea lui, nu pentru nimicire, dorind continuarea celuilalt (Isus, creștinism), chiar dacă i se opune (p. 74). Nietzsche respinge tipul omului ca decadent la Isus, pentru că se îndreaptă singur spre moarte, această decadență dusă la extrem însă produce reapariția vieții sănătoase (pp. 71, 74).

Chiar opunându-i lui Isus viața eroică și pe Dionysos, Nietzsche vede în Isus un distrugător al moralei, afirmând un Dumnezeu dincolo de bine și de rău. O preluare a tipului de creștin în ideea stăpânitorului nobil ar fi un Cesar cu suflet de creștin, o mediere a extremelor.

O ipoteză prea extremă este și credința în Dumnezeu, căreia i se opune altă extremă, extremele se înfruntă în lupta spirituală, Nietzsche incluzându-se în această luptă a extremelor, considerându-se imoralist împotriva moraliștilor, pentru ca, în mersul gândirii fără sfârșit, el să suprime această opoziție prin opunerea față de orice extreme a măsurii și a mediei (pp. 72, 75-76).

Ce-i datorăm lui Nietzsche? Ce ne învață el?

De la Nietzsche putem învăța modalitatea de a gândi, nu printr-o cucerire lesnicioasă, ci printr-un travaliu de educare și formare de sine. Nu o gândire ce se termină, ci una care, plecând de la gândirea lui Nietzsche, știe că această gândire nu poate fi limitată la o poziție, ca și anticreștinismul său, diferit de anticreștinismul altora. Nu putem mijloci o poziție conceptuală a lui Nietzsche, ci mișcarea gândirii sale în care orice notiță, orice exagerare, orice joc al gândirii, orice deviere și ruptură de a lui, de cele mai profunde gânduri ale sale, sunt parte din opera sa, ce nu-i un tot.

Nietzsche ne învață o prudență perpetuă a gândirii în fața a ceea ce ni se prezintă ca adevăr, în fața adevărurilor de care suntem atașați profund, din care trăim, pe care le purtăm ca parte a ființei noastre. El ne învață căutarea opozițiilor, depășirea acestora.

El ne învață o sensibilitate a percepției intuitive a lucrurilor, interpretarea multiplă, o mișcare continuă a gândirii (pp. 79-80, 82).

Provocarea la libertate a unui gânditor inclasificabil, orbirea cititorului și crucificarea ultimului cuvânt

Ca și Pascal, Kierkegaard, Dostoievski, Nietzsche nu este de clasificat, cu cât sunt cunoscuți mai mult, cu atât se dezvăluie mai puțin.

Ei sunt ca niște sacrificii mărețe în tranziția ființei umane din istoria lumii. Noi încercăm îndrăzneala de a-l gândi pe Nietzsche, dar nu-l urmăm, nu putem să ajungem în a-l urmări, în a-l urma.

El nu ne lasă nici o liniște a unui adevăr, ne chinuiește neîncetat, ne respinge orice valoare, ajungând la lipsa de temei, însă deschizându-ne posibilitățile, ne împinge către temeiul autentic (pp. 82-83).

Când nu vrem să ne expunem lui Nietzsche suntem neveridici. Dar cum să ne raportăm la el?

Putem supune verificării raționale și empirice ce spune el.

Putem să punem la încercare evaluările lui cu propria ființă, aducându-le la claritate. Ceea ce spune Nietzsche trebuie raportat la celelalte spuse ale lui.

Gândirea lui Nietzsche este o provocare pentru o libertate înaltă a omului, nu o libertate goală, ci împlinită.

Cine ajunge ispitit de Nietzsche la sofismele unei pseudo-posedări a cunoașterii, la beția extremelor, în arbitrariul instinctualului, acesta întâlnește blestemul lui Nietzsche de a-i orbi pe oameni, nevrând să le fie lumină.

El, Nietzsche, nu ne spune ultimul cuvânt, ce încheie totul gândirii sale, pentru că ni-l retrage. Pe biletul din abisul nebuniei, Nietzsche se semnează: Crucificatul. El este un sacrificiu din istoria umanității, dintr-o tranziție istorică a ființei umane în care încă ne aflăm, într-o modernitate încă fără sfârșit.

Adevărul nostru este și va fi prin Nietzsche din noi înșine (pp. 73, 82, 85). Dar nu vom avea nici noi ultimul cuvânt. După Nietzsche nimeni nu-l mai are.

– articol de Cătălin Spătaru

Sursă:

Karl Jaspers, Nietzsche und das Christentum, Verlag der Bücherstube Fritz Seifert, Hameln, 1938

Cartea este după expunerea lui Jaspers din Hanovra din același an (1938) în fața unei organizații științifice a pastorilor și predicatorilor. Trimiterile lui Jaspers la Nietzsche sunt la volumele si diviziunile din acestea, fără titluri, deși unele idei pot fi recunoscute din ce cărți apărute și la noi sunt.

Alte articole despre Jaspers:

Despre filosofia existenței umane în cultură din perspectiva lui Karl Jaspers

Iubirea metafizică: urme și întrebări la Jaspers

Jaspers despre marea de la început

surse poze: cea reprezentativă este proprie, wikiwand.com, pinterest.com